Publicitate

Washington Post are drept regulă de bază indicarea, pe cât posibil întotdeauna, a surselor informaţiilor publicate

Dorim ca textele noastre să fie cât mai transparente posibil, încât cititorii să ştie cum şi unde am intrat în posesia informaţiei. Transparenţa este onestă şi fair, două valori pe care le preţuim. Ori de câte ori apar dificultăţi în legătură cu rezolvarea problemei cum să realizăm transparenţa textelor pentru cititor, consultaţi-vă cu editorul (şef de departament).

Jurnalism ferit de scandal. Sursele confidenţiale

Adesea, sursele insistă să fim de acord să nu le numim, înainte să stea de vorbă cu noi. Trebuie să fim circumspecţi în a accepta acest lucru. Când folosim o sursă pe care nu o numim, le cerem cititorilor să facă încă un pas pentru a avea încredere în acest tip de informaţie. Trebuie să fim siguri că beneficiul cititorilor compensează costurile deficitului credibilităţii noastre.

În unele situaţii nu avem de ales şi garantăm confidenţialitatea surselor

Recunoaştem că sunt situaţii în care putem oferi cititorilor o informaţie mai bună, mai completă, permiţându-le surselor să rămână anonime, decât dacă am insista să le numim. Înţelegem că în multe situaţii, sursele nu vor dori să ne ofere informaţii despre corupţia din instituţia lor sau despre dezacordurile la nivel înalt, de exemplu, dacă publicarea identităţii lor le-ar putea costa slujba sau le-ar expune la alte represalii. Cu toate acestea, garantarea anonimatului unei surse nu trebuie să se facă automat sau cu uşurinţă.

Sursele identificate sunt infinit pereferabile surselor nenumite

Reporterii trebuie să se străduiască să aibă surse on the record. Am învăţat de-a lungul anilor că insistenţa ca sursele să fie de acord să fie identificate, este un procedeu care dă rezultate - nu totdeauna, desigur, dar mult mai mult decât s-ar aştepta iniţial reporterii. Dacă o sursă refuză să ne permită să o numim, reporterul trebuie, mai întâi, să examineze posibilitatea căutării informaţiei în altă parte.

Este obligatoriu ca editorii să cunoască identitatea surselor nenumite în text, de unde rezultă că, împreună, reporterii şi editorii pot stabili dacă este avantajoasă folosirea lor. Unele surse ar putea insista ca reporterul să nu le dezvăluie identitatea, nici măcar editorului; nu trebuie să acceptăm acest lucru. În această situaţie, reporterul trebuie să sublinieze că informaţia obţinută în aceste condiţii, nu poate fi publicată. Sursa oricărei informaţii publicate trebuie să fie cunoscută de cel puţin un editor.

Pentru informaţia factuală, preferăm cel puţin două surse în textele care depind de surse confidenţiale, iar acestea trebuie să fie independente una faţă de cealaltă. Preferăm sursele de primă mână sau care cunosc direct informaţia. Uneori, un document relevant poate servi drept o a doua sursă. Sunt situaţii în care vom publica informaţia dintr-o singură sursă, dar numai în urma consultărilor cu editorul executiv (redactorul şef) sau cu managing editor (directorul). Decizia de a folosi o singură sursă se ia pe baza credibilităţii sursei şi a valorii informaţiilor pe care le deţine.

Trebuie să căutăm să le spunem cititorilor cât putem de mult în legătură cu motivele pentru care sursa noastră nenumită merită încrederea noastră. Obligaţia noastră este să fim folositori publicului, nu surselor. Acest lucru înseamnă că evităm formulări/atribuiri precum <surese> sau <surse informate>. Dimpotrivă, trebuie să încercăm să le oferim mai mult cititorilor, precum <surse familiarizate cu modul de gândire a avocaţilor acestui proces> sau <surse a căror activitate le pune în contact cu primăria>.

În epoca managementului informaţiei, unele agenţii guvernamentale şi companii private le ordonă angajaţilor lor să nu vorbească niciodată cu un reporter, on the record. În politica naţională şi locală, oamenii care sunt consultanţii persoanelor proeminente, sunt adesea reţinuţi în a vorbi on the record despre beneficiile şefilor lor. Dar încă îl putem ajuta pe cititor cu detalii specifice, în situaţia anonimatului. Astfel, <un consulatant al unui senator democrat din Comisia de Comerţ> este mai folositor cititorului decât <sursă democrată din Senat>.

Când sursele refuză să fie identificate, este adesea de ajutor să le arătăm cititorilor că am încercat să le identificăm şi să le explicăm de ce nu putem face acest lucru. Mai degrabă, ar trebui să scriem, de exemplu, că o sursă <a vorbit numai cu condiţia să nu fie numită>, decât că <o sursă a cerută să nu i se deline identitatea>. Simpla cerere a sursei ar putea să nu fie suficientă pentru obţinerea anonimatului în textele noastre.

Este aproape totdeauna posibil să transmitem informaţie utilă despre o sursă confidenţială. În rarele situaţii în care consideraţi că acest lucru nu este posibil, trebuie obţinută aprobarea directorului sau a redactorului-şef, înaintea tipăririi informaţiei care provine de la o sursă total neidentificată.

Purtătorii de cuvânt, în virtutea rolului şi a funcţiei lor, trebuie să fie on the record când organizează briefing-uri sau când transmit informaţii telefonic. Când, în asemenea situaţii cer să nu fie numiţi, trebuie să protestăm, să cerem o explicaţie publicabilă care să explice de ce sunt cerute aceste lucruri şi, dacă este necesar, să le spunem cititorilor ce s-a întâmplat.

Când vorbim la telefon pentru a ni se oferi o ghidare, o confirmare sau o informaţie, putem accepta această informaţie on background sau fără atribuire.

În cazurile în care o sursă încearcă insistent să ne convingă să publicăm ceva, dar refuză să fie identificată, trebuie să cerem o motivaţie publicabilă, pentru a-i accepta anonimatul. Într-o epocă în care tot mai mulţi oameni cu care avem contacte vor să rămână ascunşi, îi putem ajuta pe cititori spunându-le motivele datorită cărora nu văd mai multe citate on the record. De fapt, aceasta este cea mai bună armă a noastră împotriva secretomaniei excesive.

O frază care le reaminteşte cititorilor, de exemplu, că o anumită agenţie guvernamentală are regulamente interioare care interzic celor mai mulţi angajaţi să vorbească on the record, şi că a refuzat să explice public această politică. Este o bună adăugare în orice text, dacă apare acest caz.

Evident, este important să le spunem cititorilor despre orice interes pe care l-ar putea avea sursa în faptele despre care scriem. Când sursele au ţinte de atins, trebuie ca cititorii să afle care sunt interesele lor. Sursele inteligente, mai ales în guvern, şi tot mai mult în afaceri, ştiu cum să-i tenteze pe reporteri cu poveşti spumoase. Reporterii şi editorii inteligenţi ştiu cum să evite această influenţă care urmăreşte interesele personale ale surselor.

Atribuirea trebuie să fie adevărată

Dacă un text se referă la "surse", trebuie să avem cu adevărat mai multe surse. Dacă spunem că cineva a refuzat să comenteze, acest lucru trebuie să fie adevărat. Nu ne putem permite să ne oferim să protejăm sursa, scriind inadecvat că a refuzat să vorbească cu noi. Nu este totdeauna uşor. Uneori, sursele inteligente încearcă să ne preseze să scriem lucruri neadevărate sau care induc în eroare, pentru a-şi proteja anonimatul. Trebuie să rezistăm.

Uneori, s-ar putea să evităm orice referire la o sursă care ne-a ajutat, dar care refuză să fie identificată. Uneori, poate că suntem capabili să găsim o formulare care protejează sursa, dar pentru a ne respecta obligaţiile faţă de cititori, atribuirea trebuie să fie adevărată. Situaţiile de acest fel trebuie discutate de reporter cu editorul, înaintea tipăririi. Ca regulă generală, orice reporter care simte că riscă să-l inducă în eroare pe cititor în legătură cu sursele, are obligaţia să discute cu editorul.

Relaţia cu sursele

Ne străduim să tratăm onest sursele. Acest lucru înseamnă să aşezăm declaraţiile pe care le cităm în context şi să rezumăm argumentele persoanelor pe care le cităm în chip recognoscibil, onest şi corect.

Declaraţiile potenţial controversate ale persoanelor publice şi ale altora trebuie citate în enunţuri complete sau într-un paragraf, când este posibil, şi în context. În unele cazuri, acest lucru face clar cărei întrebări s-a răspuns, atunci când a fost făcută declaraţia.

Când le cerem persoanelor depre care este vorba în text să comenteze, trebuie să le oferim posibilitatea rezonabilă să ne răspundă. Acest lucru înseamnă că nu le telefonăm cu un minut înaintea închiderii ediţiei, în situaţia în care avem vreo alegere în ceea ce priveşte timpul.

Nu le promitem surselor că ne vom abţine de la colectarea suplimentară sau de la alte eforturi de a verifica informaţia pe care ne-au furnizat-o.

Nu trebuie să publicăm citate ad hominem fără să numim sursa. Sursele care doresc să aplice o lovitură cuiva în coloanele noastre, trebuie să o facă în nume propriu.

Trebuie să evităm citatele oarbe al cărui unic scop este să adauge culoare unui text

Nu folosim pseudonime şi nu ne inducem în eroare cititorii în legătură cu identităţile persoanelor care apar în textele noastre. În rarele situaţii când hotărâm să numim pe cineva altfel decât cu numele lui (adevărat) întreg, o facem direct, de exemplu, folosind numai prenumele. Editorii trebuie să participe la decizia de a nu publica numele întreg şi, totodată, trebuie să le explicăm cititorilor de ce procedăm în acest fel.

Nu ne păcălim sursele, şi nici nu le indcuem în eroare. Când ne prezentăm, spunem că suntem reporteri la WP. Colectarea informaţiei trebuie să se realizeze în mod onorabil; trebuie să fim pregătiţi oricând să explicăm public orice facem, ca să obţinem informaţia.

Citate

Trebuie să folosim cu atenţie cuvântul <a declarat>. Acest cuvânt trebuie să fie folosit numai când reporterul a auzit sursa, fiind de faţă, sau la televiziune sau la radio, pronunţând aceste cuvinte. Când cităm o declaraţie scrisă, trebuie să explicăm corect în atribuire, ce anume facem (de exemplu: <Casa Albă a spus într-o declaraţie scrisă>).

Când punem cuvintele sursei între ghilimele, acestea trebuie să fie exact acele cuvinte, exact în forma în care au fost spuse. Uneori, vom dori să evităm să umilim un vorbitor, parafrazând într-o formă corectă gramatical, o declaraţie greşită din acest punct de vedere sau prezentând într-o formă acceptabilă pentru publicare, o declaraţie care conţine obscenităţi. Când procedăm în acest fel, nu trebuie să folosim ghilimelele.

O parafrază nu trebuie considerată un citat. În acelaşi timp însă, nu îi vom lipsi pe cititori de declaraţiile surselor care fac ştirea şi care, de obicei, se exprimă incorect gramatical sau care folosesc un asemenea limbaj, încât nu le putem cita cuvânt cu cuvânt. Aceasta ar putea însemna să ne încălcăm uneori regulile, publicând un limbaj colorat pe care, în mod normal, îl evităm. Când nu sunteţi siguri cum să citaţi o sursă, consultaţi-vă cu unul din editori.

Atunci când cităm persoane a căror limbă maternă nu este limba engleză, trebuie acordată o grijă specială. Dacă citatul îl face pe vorbitor să pară stupid sau caraghios, trebuie folosită parafraza (fără ghilimele, desigur). Dacă este nevoie, trebuie notat că o sursă are probleme în a se exprima în limba engleză.

Atribuirea

Trebuie să spunem adevărul despre sursa informaţiei. Faptele şi citatele care nu rezultă din propria noastră colectare, trebuie atribuite. Cititorii trebuie să poată să distingă între ceea ce a văzut reporterul şi ceea ce a obţinut acesta de la alte surse, cum sunt o agenţie de presă, pool reporters, email, site etc.

Considerăm că valoarea colectării proprii este fundamentală. Aşteptăm ca reporterii de la WP. să vadă în realitatea pe care o investigheză, cât mai mult din ceea ce conţine textul, şi să vorbească cu cât mai mulţi posibil participanţi la eveniment. Reporterii trebuie să aibă în vedere avantajele colectării din scena evenimentelor pe care le acoperă, ori de câte ori este posibil.

Dacă reporterul nu a fost prezent în scena relatată în text, acest lucru trebuie spus clar. Afirmarea unui fapt, deşi nu a fost văzut de către reporter, trebuie atribuită; aşadar, procedeul narativ al relatării evenimentului, ca şi cum ne-a fost povestit de către martori, trebuie să conţină atribuirea.

Dacă reconstruim declaraţii sau dialoguri pe baza relatărilor ulterioare ale acelora sau ale martorilor care i-au auzit vorbind, trebuie să atribuim clar toate acestea. Dacă nu sunteţi sigur cum trebuie aplicate aceste îndrumări într-o anumită situaţie, consultaţi-vă editorul.

În unele situaţii, când sursa ne-a permis să vedem ceva care în mod normal nu putea fi observat de către reporter, pot să apară probleme speciale în legătură cu atribuirea. Acestea trebuie discutate totdeauna cu editorul.

Este mereu necesar să întrerupem naraţiunea pentru a atribui detaliile unor surse specifice. Uneori este posibil să atribuim detaliile unei naraţiuni într-o singură propoziţie sau paragraf. Iată două exemple de atribuire eficientă a informaţiei. Ambele au apărut în ziar.

"Informaţiile conţinute în acest text provin din interviuri cu mai mulţi oficiali ai administraţiei, din observare directă şi din discuţii cu consultanţi care au participat la şedinţele de guvern".
"Această relatare provine din interviuri realizate în noiembrie şi decembrie la Mogadiscio, cu 19 somalezi - aproape jumătate dintre ei luptători în miliţii - şi cu 30 de soldaţi americani. În plus, cu peste 25 de membri ai forţelor speciale trimise în Somalia pentru a-l captura pe Aideed au fost de acord în această lună să ne acorde interviuri în SUA, şi mai mulţi soldaţi răniţi au fost intervievaţi în luna octombrie, la spitalul militar din Landstuhl, Germania. În multe cazuri, persoanele au fost de acord să stea de vorbă cu noi, cu condiţia să nu fie identificate. Deşi versiunile americanilor şi somalezilor coincid în mare măsură, unele elemente sunt imposibil de verificat independent".

Acest tip de atribuire colectivă nu este potrivit în ştirile obişnuite, ci în formulări în nume propriu, în texte de investigare şi în alte texte speciale folositoare cititorilor. Înainte de a folosi un asemenea procedeu, discutaţi cu editorul. Trebuie să fim siguri că, ori de câte ori folosim un asemenea mod de atribuiri, este onest, complet şi adecvat.

Orice text semnificativ care provine de la un membru al administraţiei ziarului trebuie atribuit fie la începutul, fie la sfârşitul textului. Când aceştia notează ştiri de televiziune sau radio sau realizează cercetarea iniţială sau controlează fapte de rutină, nu este nevoie să fie numiţi.

Reguli de bază

Regulile jurnalistice de bază pot deruta, dar ţelul nostru este să fim clari în dialogul cu sursele şi cu cititorii. Acest lucru înseamnă că trebuie să le transmitem surselor regulile de bază şi să le oferim cititorilor cât mai multe informaţii posibil, despre cum am aflat informaţia care apare în text.

Dacă o sursă nu este on the record, este important să stabilim regulile de bază la începutul dialogului. Într-un interviu înregistrat, este preferabil ca discutarea regulilor de bază să se afle pe bandă. Preferăm cu hotărâre interviurile on the record faţă de toate celelalte tipuri dar, în acelaşi timp, recunoaştem că nu este totdeauna posibil să avem sursele on the record. Când nu este posibil acest lucru, le datorăm cititorilor explicaţii de ce nu este posibil, aşa cum am notat mai sus.

Teoretic, trebuie să începem toate interviurile, presupunând că sunt on the record.
Sursele neexperimentate - de obicei, oameni obişnuiţi care ajung pe neaşteptate să fie implicaţi în eveniment - trebuie să înţeleagă clar că sunteţi reporter şi nu trebuie să fie surprinşi când se văd citaţi în ziar.

Definiţiile formelor de atribuire formultate de WP
Pentru a stabili regulile de bază, iată definţiile diferitelor forme de atribuire, formulate de Washington Post. Aceşti termeni sunt folosiţi diferit, încât, dacă relaţia cu sursa este orice altceva decât on the record, înaintea începerii interviului, trebuie purtată o discuţie care să clarifice termenii.

On the record: poate fi citat, iar sursa este numită.
On background. Fără atribuire.

Ambele formulări înseamnă acelaşi lucru: o informaţie care poate fi atribuită "unui oficial al poliţiei" sau "unui jucător din echipă", care nu sunt numiţi. Trebuie să avem grijă când discutăm cu sursa care spune că vrea să transmită informaţia on background, explicându-i că pentru noi acest lucru înseamnă că putem cita declaraţia, fără să numim sursa. Unele surse vor încerca să negocieze formularea atribuirii. De exemplu, un oficial din Departamentul de Stat ar putea cere să fie identificat prin formularea "un oficial al administraţiei".

Trebuie să încercăm să punem pe primul loc interesul cititorului. Într-un text despre o dispută între Pentagon şi Departamentul de Stat, de exemplu, formularea "un oficial al administraţiei" îi este nefolositoare cititorului. Judecaţi bine şi insistaţi pentru o transparenţă maximă în atribuire.

Deep background.

Este o situaţie înşelătoare, pe cât posibil, de evitat. Informaţia acceptată în deep background poate fi inclusă în text, dar nu poate fi atribuită, ceea ce înseamnă că nu există nici o posibilitate pentru a-i ajuta pe cititori să înţeleagă de unde provine informaţia. Iată de ce, descurajăm informaţia on deep background, drept bază pentru o colectare ulterioară.

Off the record.

Este cea mai înşelătoare dintre toate, pentru că foarte mulţi folosesc greşit acest termen. Conform definiţiei noastre, informaţia off the record nu poate fi folosită nici în textul publicat, nici în vreo colectare ulterioară. Dar multe surse, inclusiv oficiali sofisticaţi, folosesc termenul cu înţelesul "nu spui că eu sunt sursa".

Trebuie să fim foarte atenţi când discutăm cu sursa care spune că doreşte să fie off the record. Dacă sursa înţelege prin acest lucru "nu spui că eu sunt sursa", trebuie să-i explicăm diferenţa şi să discutăm asupra formulării atribuirii.

Dacă însă folosesc termenul cu sensul pe care îl are în definiţia noastră, atunci, în cele mai multe situaţii, trebuie să evităm să ascultăm. Nu vrem să fim la cheremul sursei care ne spune ceva care devine inutilizabil, pentru că este transmis off the record.
O variantă a lui off the record este "pentru orientare". O sursă ar putea dori să ne ofere informaţie pentru orientarea noastră sau pentru a favoriza o colectare aprofundată, pe baza înţelegerii că nu vom folosi comentariile sale drept bază pentru a publica ceva în ziar. Aceasta a fost, de exemplu, relaţia dintre Deep Throat şi Bob Woodward şi Carl Bernstein. O astfel de orientare poate fi folositoare, chiar dacă nu o putem tipări imediat.

Nu le permitem surselor să schimbe post factum regulile de bază care guvernează modalităţi specifice de citare. Odată ce un citat a fost on the record, rămâne aşa.

Unii reporteri au citit textele surselor înainte de publicare, pentru a se asigura asupra acurateţei în chestiunile tehnice sau pentru a sesiza erorile înainte ca ele să apară în ziar. Pentru un jurnalist din domeniul ştiinţific, consultarea cu sursa înaintea publicării textului, pentru a se asigura că totul este corect, este un obicei. Dar nu este politica noastră de a ne consulta cu sursele sau cu alte persoane din exterior în ce priveşte textele obişnuite, înainte ca ele să fie complet editate de noi.

Uneori, sursele vor fi de acord să fie intervievate, cu condiţia să citească înainte de publicare citatele pe care intenţionăm să le folosim. Aceasta poate crea situaţii dificile. Nu dorim să le permitem surselor să schimbe ce au spus în interviul iniţial dar, uneori, nu putem evita acest lucru sau îl putem evita cu preţul pierderii unui citat on the record de la o sursă importantă. Dacă vă aflaţi într-o asemenea zonă gri, consultaţi-vă cu editorul.

Un reporter care nu este sigur dacă să-i dea sursei să citească textul înaintea publicării, trebuie să se consulte mai întâi cu editorul.

Datelines.

Datelines sunt folosite pentru a indica locul în care informaţia de substanţă a fost colectată, nu locul în care s-au petrecut evenimentele relatate în text. Nu folosim în dateline Hagerstown pentru că am vorbit la telefon cu locuitori din Hagerstown; este necesar să fim acolo pentru a-l pune în dateline.

Dateline-ul care conţine o dată calendaristică, poate fi folosit numai dacă măcar unul dintre autorii textului a fost prezent în locul specificat, la data menţionată. Un reporter care se află într-o localitate şi scrie un text despre evenimente care s-au petrecut în altă localitate, nu poate folosi în dateline locul despre care scrie.

Astfel, de exemplu, un reporter din Chicago scriind un text despre evenimente din Michigan, trebuie să folosească Chicago în dateline, sau nici un dateline. Editorii trebuie să aleagă varianta cea mai bună.

Dacă un text are două semnături şi are un dateline, cu sau fără dată calendaristică, doar unul dintre reporteri trebuie să se afle în locul specificat în dateline, afirmând astfel că o cantitate substanţială din colectare şi redactare a fost realizată în acel loc. În acest caz, numele reporterului aflat la faţa locului, trebuie să fie primul.

Dacă acesta nu a făcut destul care să justifice să fie primul semnatar, atunci, textul nu va avea nici un dateline. În acest caz, se va specifica într-o notă în italice care menţionează cine şi unde a realizat textul. Tot o notă în italice va conţine numele şi locurile oricărui alt contributor semnificativ, inclusiv stringeri sau alţi anagjaţi de la WP.

Dacă reporterul trebuie să părăsească un loc înainte să transmită textul, aşa cum se întâmplă adesea în cazul războaielor sau al campaniilor electorale, trebuie touşi folosit dateline dacă reporterul s-a aflat în acel loc la data menţionată. Dacă textul se publică mai târziu, se poate păstra numele localităţii unde s-a făcut colectarea şi a fost scris, dar fără nici o dată calendaristică.

[adus la zi - 20 februarie 2004]

Autor: Carmen Maria Andronache carmenpaginademedia.ro