Acum 25 de ani, la douăzeci şi ceva de ani, Nora Marcovici umbla prin minele de uraniu de la Tulgheş, prin Harghita. O blondă slabă, printre mineri. „Mă respectau”, îşi aduce ea aminte (vezi foto în articol).

Era geolog şi habar n-avea ce înseamnă publicitatea. În 1992, ia o o hotărâre care avea să-i schimbe cariera: cu o fetiţă de doi ani de crescut, se întoarce la Bucureşti, împreună cu soţul şi îşi dă demisia de la stat.

Acum conduce BBDO Group. Prima agenţie de publicitate din România a fost înfiinţată de Cristi Burci acum 20 de ani, la mijlocul lui octombrie 1991.

Povestea, în continuare, într-un interviu acordat paginademedia.ro:

Un interviu în două părţi, despre începuturi, depre cum se făcea publicitate acum 20 de ani, dar şi despre anii de criză.

Din interviu:

Înainte de publicitate: Făceam cartare în mină şi la sonde, cu alte cuvinte vedeam unde este uraniu şi calculam cam cât de mult uraniu se află acolo. Plecam de dimineaţă cu cizme de cauciuc, pufoaică şi lampă cu cască şi intram în mină. (...) Făceam ce face orice geolog de explorare.

Salariul ca geolog: „Imens: 6.000 de lei. Un inginer începea cu 1.900-2.000 de lei”.

Cum a ajuns în publicitate: A venit un fost coleg de liceu şi a zis că un alt fost coleg de liceu tocmai ce s-a angajat la o firmă care face publicitate. El mi-a zis aşa: "Bă, proastă nu eşti, engleză ştii, ce naiba te târăşti pe toate dealurile ? Du-te şi angajează-te şi tu!”

Primul client: Era un arab care avea o mică alimentară unde era Opereta. Am intrat acolo şi m-am cam speriat sinceră să fiu, pentru că patronul acela era cam intruziv. (…) Nu l-am convins, dar nici nu m-am mai dus a doua oară. Am rugat o colegă să se ducă în locul meu, pentru că nu mi-a plăcut cum se uita acel patron la mine.

Întâlnirea cu “concurenţa” Bogdan Enoiu: Eram amândoi pe holuri acolo, în anticameră, iar eu, ţin minte, aveam un sacou bleumarin la două rânduri. Enoiu s-a uitat la mine şi mi-a zis “Ce mă, v-a dat Burci uniforme?”

Cât costa o reclamă la TVR prin 92: Echivalentul a 170 de euro.

Lecţii de publicitate filmate cu Cristi Burci: “Trebuia să-i prezentăm, să vindem, ne filma şi după aceea ne punea să ne vedem cum arătăm când vindem şi ne critica greşelile.”

Interviul, pe larg:

Petrişor Obae: Câţi ani ai în grupul BBDO?
Nora Marcovici: Hai să vedem. În 92 am intrat în Global, în 98 am intrat în Prima TV, în 2002 am intrat prima oară în radiouri (Kiss FM, Magic FM, Kiss TV n. Red), am ieşit din Prima în 2004 şi am intrat total în radiouri şi m-am întors în 2008 în Graffiti, în BBDO.

Acum în agenţie mai este cineva la fel de vechi ca şi tine?
Da, e Diana Toboşaru, care este COO (Chief Operations Officer) al grupului. Ea a început din 1991, în Graffiti.

Doi din cam câţi erau în echipă iniţială?
Uite că nu-mi aduc aminte cam câţi eram. Când a început Global eram cred că opt oameni, cu şofer cu tot. În Graffiti erau mai multţi. Cred că, la momentul 1992, deja erau 20 de oameni.

Şi nu te-ai plictisit 19 ani în acelaşi grup de companii?
Am făcut media, am făcut televiziune, am făcut radio şi m-am întors în publicitate, în grup. Deci sunt patru meserii diferite.

Dar toate în grupul care ţine de Cristi Burci?
Dar m-am despărţit de patronatul ăsta. Pentru că atunci când a vândut radiourile eu am rămas cu posturile de radio. O perioadă, adică între 2005 şi 2008, trei ani n-am fost la domnul Burci.

Cu lămpaşul în minele de uraniu

Ce făceai când ai intrat în grup, în 1992?
Aveam 6 ani de geologie. Ajunsesem şef de echipă de explorare în Tulgheş, la uraniu.

Lucrând la minele de uraniu, ai zis hai să fac publicitate?
E, a fost o treabă personală, aveam deja un copil pe care îl căram cu mine şi soţul meu era în Bucureşti de doi ani. Am decis că vreau o familie, nu mai vreau să stau la 400 de km de ai mei.

Practic ce făceai acolo la mine?
Făceam cartare în mină şi la sonde, cu alte cuvinte vedeam unde este uraniu şi calculam cam cât de mult uraniu se află acolo. Plecam de dimineaţă cu cizme de cauciuc, pufoaică şi lampă cu cască şi intram în mină. Făceam ce face orice geolog de explorare.

Câţi ani aveai atunci ?
Am început în 86, când am terminat facultatea, la 23 de ani şi am terminat în 1992, după 6 ani, când aveam 29 de ani.

Îţi plăcea la douăzeci şi ceva de ani să stai prin nămol în mine ?
Geologia a fost alegerea mea. Eu mă pregăteam pentru Aeronave, ai mei au aflat, săracii, în mai că eu în iunie dau la Geologie. Evident că am intrat prima, pentru că mă pregăteam pentru Aeronave, care era cea mai competitivă facultate din Politehnică. Dar eu am vrut geologie, am vrut o meserie în care să lucrez cu natura. Aş fi făcut orice, numai nu în fabrică, nu uzină sau la birou.

Sub pământ.
Sub pământ, în pământ, în rocă este minunat.

Deşi eram o puştoaică mică, blondă şi super slabă, minerii au început să se uite cu respect la mine

Care-i partea cea mai plăcută din perioada în care lucrai în mine?
Cred că cea mai plăcută parte sau cel mai plăcut moment a fost cel în care mi-am dat seama că deşi eram o puştoaică mică, blondă şi super slabă, minerii au început să se uite cu respect la mine, pentru că ştiam despre ce vorbesc şi ştiau că pot avea încredere în mine. În mină, asta e important!

Nu a spus nimeni "cine e fătuca asta blondă, vine să ne spună ea unde să săpăm"?
La început cu siguranţă au spus asta. Dar când văd că tu ştii despre ce vorbeşti, că eşti un om civilizat, că ştii să-i asculţi, că ştii şi înţelegi poveştile lor: că unul are 50 de oi, că celălalt are trei vaci şi i-a fătat un viţel frumos, că altul are patru copii (pentru că oamenii de acolo sunt foarte gospodări şi au şi mulţi copii), atunci te privesc cu alţi ochi şi profesional şi personal.

Atunci unde stăteai, aveai baracă la mină?
Nu, aveam o cameră într-o construcţie care fusese pe vremuri sediul armatei Austro-Ungare şi unde câţiva geologi aveam locuinţa de serviciu. Ulterior, când a venit şi soţul meu cu mine şi aveam şi copilul, am primit un apartament, pentru cei dinafară Tulgheşului.

Aveam un salariu imens: 6.000 de lei

Trăiai bine ca geolog ?
Da, pentru că aveam “subteranul” (sporul de subteran) şi pentru că aveam un salariu imens. 6000 de lei. Un inginer începea cu 1900-2000.

Cum ai fost repartizată acolo?
Acolo am cerut. Pentru că îmi plăcea zona. Ştiam ce nu îmi place: nu mi-a plăcut petrolul, nu mi-au plăcut cărbunii, nu mi-a plăcut sedimentarul şi atunci zona aceea mi se părea cea mai atractivă.

Dar nu-ţi-era frică să lucrezi cu uraniu?
Habar n-aveam noi pe vremea aia ce înseamnă uraniu. Efectele pe care le are sau nu le are o mină de uraniu asupra omului, crede-mă, nu erau prea bine cunoscute, aşa că nu aveam foarte multe cunoştinţe şi, în al doilea rând, plata era foarte bună.

Mi s-a făcut rău o singură dată şi asta pentru că am intrat într-un loc în care nu ştiam că nu pot să intru, că nu se măsurase înaintea mea. În mod normal se măsura şi după aia intrai.

Crezi că ai luat o doză de radiaţii mai mult decât un om normal?
Nu cred. Ca dovadă am născut un copil care are 22 de ani si e întreagă. (râde)

“Bă, proastă nu eşti, engleză ştii, e naiba te târăşti pe toate dealurile ? Du-te şi angajează-te şi tu!”

Care a fost momentul în care ai spus gata, las salariul, mă întorc înapoi la Bucureşti?
Când fata mea făcuse aproape doi ani şi efectiv o târam după mine şi nu era OK, nu era o familie. Atunci am hotărât că eu renunţ, pentru că până la urmă făcusem şase ani de nebunie, de meserie pe care mi-o dorisem, pentru care eu am optat împotriva părinţilor şi am zis "Gata, ajunge, asta e, vreau familie!”

Şi cum de ai ajuns în publicitate?
A venit un fost coleg de liceu, care era prieten cu mine şi cu soţul meu şi a zis că un alt fost coleg de liceu, tocmai ce s-a angajat la o companie, o firmă care face publicitate. El mi-a zis aşa: “Bă, proastă nu eşti, engleză ştii, e naiba te târăşti pe toate dealurile ? Du-te şi angajează-te şi tu!” Şi m-am dus.

Cu cine te-ai întâlnit prima dată?
Cu Violeta Ruscă, cu şefa agenţiei, iar interviul mi l-a luat directorul de vânzări.

Când auzeai de publicitate la ce te gândeai?
La reclamă în ziare, că văzusem şi eu reclamă în ziare. Aveam ziare la Tulgheş, chiar dacă majoritatea erau în limba maghiară.

Cum a decurs interviul?
Nu m-a întrebat nimic despre publicitate, că habar nu aveam. M-a întrebat cam ce pasiuni am, cam ce ştiu eu să fac. Adevărul e că eu aveam atunci acasă - părinţii mei aveau - un PC şi asta era o mare “şmecherie” în 1992. Tatăl meu a vrut el să cumpere ca să aibă copii un calculator că să avanseze.

Tatăl tău fiind ce de profesie?
Inginer constructor, şi el şi mama. Dar a avut el nebunia asta, să aducă tehnică nouă în casă.

Primul client atacat: “Un arab care avea o mică alimentară unde era opereta”

Şi te-au angajat, ai început de când?
M-am dus la Tulgheş şi mi-am dat demisia. Mi-au spus că doar lucrăm la stat, că o să mă întorc eu cu coada între picioare după 6 luni. Eu le-am spus că e decizia pe care eu am luat-o şi că dacă ei pun problema aşa, eu nu mă întorc la ei.

Şi ce făceai la început?
La început mi s-a pus în braţe o foaie de hartie, care era o ofertă de media, adică o coală de hârtie cu un text gen “ăsta e un centimetru pătrat şi poţi să iei atât”. Trebuia să mă duc pe stradă, pur şi simplu pe stradă să bat la uşă oriunde vedeam vreo firmă să intru şi să vând centimetrii aia pătraţi.

Îţi mai aminteşti primul client la care ai intrat?
Sincer, nu mai ştiu cum îl cheamă. Era un arab care avea o mică alimentară unde era Opereta. Am intrat acolo şi m-am cam speriat, sinceră să fiu, că omul acela era cam intruziv. Şi-am zis Buna ziua, eu sunt de la o agenţie şi ia uite ce pot să va ofer eu.

Cum l-ai convins?
Nu l-am convins, că nu m-am mai dus a doua oară. Când am ajuns înapoi în agenţie, am rugat o colegă să se ducă în locul meu, pentru că nu mi-a plăcut cum se uita la mine. Nu am făcut teren prea mult timp, de aceea nici nu reţin pe cine şi cum am convins.

Atunci era foarte mare nevoie de oameni care să facă contracte cu TVR-ul şi să facă media planing. Media planing-ul se face în Excel, iar eu eram singura care ştia Excel în momentul acela, aşa încât a trebuit să învăţ să fac media plan-uri.

M-am dus la Graffiti, la Ron Petreanu, care era şeful agenţiei. El mi-a arătat un tabel cu zile şi ore şi atât, că nu era vreun program, nu se planifica pe program. Erau zile şi ore şi puneam X şi 0 pe acolo.

Enoiu: “Ce mă, v-a dat Burci uniforme”

Am învăţat să fac media-planing şi m-am dus la TVR, să fac contractul. Acolo m-am cunoscut şi cu Enoiu, prin 92. Şi el, ca şi mine, făcea anticamera ca să semneze contracte.

Enoiu s-a întâlnit cu o tânără blondă, care voia să bage publicitate la TVR. Ce i-a zis tinerei blonde?
Îţi spun eu ce i-a zis! Eram amândoi pe holuri acolo, în anticameră, iar eu, ţin minte, aveam un sacou bleumarin la două rânduri. Enoiu s-a uitat la mine şi mi-a zis “Ce mă, v-a dat Burci uniforme?” Asta a fost prima mea întâlnire cu Bogdan.

Îţi mai aduci aminte cât costa o reclamă la TVR?
Sub 70 000 de lei o difuzare pentru un spot de 15 secunde. Adică echivalentul a aproximativ 170 de euro.

Îmi aduc aminte că, în acea perioadă, Graffiti a avut un client, printre primii din reţea, internaţionali, care le-a dat 120 de mii de dolari pe an pentru publicitate în presă. Era imens, bani cu care au putut să umple toată presa cu reclama. Pe vremea aia şi fiindcă şi aveau atâţia bani, în timp ce toată lumea cumpăra pătratele, ei au luat spread-uri. Graffiti a fost prima agentie care a dat spread-uri în ziare.

Te duceai la client, la client ce vindeai, TVR şi trei ziare ? N-aveai date, n-veai nimic, ce îi spuneai omului?
Îţi spun eu, a venit la mine clientul Boomer, era o gumă de mestecat. Era un produs din Spania şi a venit la întâlnire şeful lor cel mare, spaniol, pe lângă care mai participau, de la noi, încă vreo 3-4 oameni.

La un moment dat, spaniolul a zis “bun, şi cum măsuraţi GRP-urile?” S-a făcut o linişte de mormânt, pentru că nu înţelegeam ce ne întreabă. Noroc cu directorul nostru de vânzări. A zis “nu avem” şi s-a închis discuţia. Asta s-a întâmplat în ’92 spre sfârşit. După care, evident, am încercat şi noi să înţelegem ce e aia GRP, că nu mai auzisem cuvântul asta.

Joc pe roluri: Burci ne punea să-i vindem lui şi ne filma ca să ne vedem greşelile

Dar ce-i spuneai omului, clientului?
Îi spuneai orice.

Şi înghiţea orice?
Hai să ne gândim aşa: pe vremea aceea, ce nu ştiam noi, oricum clienţii habar nu aveau de nimic, singurii care veneau cu knowledge erau internaţionalii. La momentul acela, cel mult şeful unei companii era străin, aşa că vorbeai tot cu românii, care învăţau şi ei ce e publicitatea în acelaşi timp cu tine.

Adică nici tu nu ştiai ce vinzi, nici ei nu ştiau ce cumpără?
În mare da, dar noi, fiind în agenţie, aveam în faţă lor câteva luni de experienţă, cee ce era enorm, pentru că noi învăţam zi şi noapte. Ziua învăţam şi vindeam şi noaptea făceam role playing.

De unde învăţaţi?
De la şefu’ (Cristi Burci, n. red) foarte mult.

Tot aud chestia asta cu Şefu’ la toţi cei care au lucrat sau lucrează cu Cristi Burci. De unde vine?
Aşa e, toţi îi spunem Şefu’! Chiar şi cei care nu mai sunt de mult în Graffiti sau în celelalte companii care au fost parte din grup. E mai degrabă o formă de alint decât un apelativ impus de faptul că ne-a fost sau ne este şef. Şi a intrat atât de mult în limbajul nostru, încât toată lumea îi spune aşa…

Care a fost prima întâlnire cu Cristi Burci?
Prima dată ne-am văzut la training-urile pe care le făcea cu angajaţii.

El făcea training cu noi, inclusiv role playing, trebuia să prezentăm, să vindem, ne filma şi după aceea ne punea să ne vedem cum arătăm când vindem şi ne critica greşelile. Trebuia să le îmbunătăţim şi o luam de la capăt.

Şi tu trebuia să încerci să îi vinzi lui?
Da.

Şi care erau greşelile pe care le făceai la început?
În primul rând, eram agresivă în prezentare. M-am domolit cu timpul, dar abia prin ’96 mi-a trecut de tot! Vroiam să vând, dar eram super intruzivă şi nu era ok.

Despre câştig: Întotdeauna am avut suficient

La început cam cât câştigai?
38 de mii de lei.

Când ai început să câştigi într-adevăr din publicitate?
Asta e o problemă, pentru că întotdeauna am avut suficient, deci niciodată nu m-am gândit că ar trebui să câştig mai mult. La mine, faptul că se mărea mărea sau nu salariul venea aşa, ca o recompensă, pentru că eu, repet, am avut întotdeauna, sau cel puţin aşa am simţit, că am suficient.

Erai în publicitate când ai schimbat Olcit-ul bleu, care a fost următoarea maşină?
A fost o Dacie, şi după aia am primit de la companie un Cielo alb automat, dintre primele. Eram foarte tare, eram “cea mai tare din parcare”. La propriu!

Când ţi-ai luat maşina ta?
În 2000 mi-am luat un Alfa Spider decapotabil argintiu.

Nu m-am gândit niciodată să o iau pe picioarele mele

Apropo de oamenii care au lucrat aici. Au lucrat în grup Şerban Alexandrescu, Lucian Georgescu, Zoltan Szigeti care şi-au făcut propiile lor agenţii. Nu te-ai gândit niciodată că poate ar trebui să îţi faci şi tu?
Nu, calea mea întotdeauna mi-a oferit suficientă schimbare la momentul oportun. La momentul în care ai ajunge să spui că te-ai plictisit de o meserie, eu am avut schimbările date, eu am avut oportunităţi.

Este acelaşi răspuns ca la întrebarea “de ce nu te-ai dus să lucrezi afară, cu experienţa ta şi puterea noastră de muncă a românilor”. Pentru că nu m-am gândit, nu am avut de ce, nu mi-a trecut prin cap!

Aşa că nu, nu m-am gândit niciodată să o iau pe picioarele mele, am avut atâtea lucruri de făcut de fiecare dată, încât nu am avut timp să mă gândesc la asta.

Tu când ai început să simţi că nu e chiar atât de rău în publicitate?
Primul meu test a fost în ‘93, când m-am dus la Sofia, pentru că Graffiti a deschis prima companie românească de publicitate în altă ţară şi m-am dus să construiesc departamentul de media de acolo.

M-am cam speriat, recunosc, pentru că aveam şi eu câteva luni de experienţă la momentul acela. Şefu’ mi-a spus: “Gândeşte-te că ei nu ştiu absolut nimic, iar tu ai nişte luni de experienţă, nu poate fi atât de complicat!’ Deci m-am dus... Şi mi-a prins tare bine, a fost un prim test care m-a ajutat să înţeleg că ştiu incredibil de multe lucruri despre industria asta, deşi nu avem decât câteva luni, vreo nouă, de experienţă!

Foto Bogdan Enoiu: Mediafax