VIDEO. Povestea lui Răzvan Luţac, cel mai tânăr ziarist din ancheta Hexi Pharma: la 14 ani, scria primele ştiri. Prima întâlnire cu Tolontan, la 18 ani

PAGINADEMEDIA TV. Tolontan: “când prinţii sănătăţii şi regii comerţului cu dezinfectante se vor întreba de unde li s-a tras, să lase prostiile cu străinii, serviciile sau cine ştie ce interese. Să afle asta: un jurnalist de 22 de ani i-a scos la iveală”. Povestea lui Răzvan Luţac.

La 14 ani, scria “ştiruci” pentru o platformă a GSP, my sport. Cu un simţ nativ al ştirii, fără să ştie nimic despre presă, a ajuns să aibă materiale preluate şi de Gazeta Sporturilor. “Am vrut să fac ceva deosebit”, spune el. La 16 ani, scria despre meciuri de Liga a doua şi intra în redacţia GSP. La 18 ani, dădea o deschidere de ziar şi îi atrăgea atenţia lui Cătălin Tolontan. La 23 de ani, are deja teren cât un ziarist cu state vechi şi e coautor în cea mai importantă anchetă jurnalistică a ultimilor 20 de ani.

Povestea lui Răzvan Luţac, cel mai tânăr membru al echipei de investigaţie din cazul Hexi Pharma, începe cu o pasiune pentru sport, cu o dorinţă de “a face altceva” şi cu un simţ al subiectului care la 18 ani îl făcea pe Tolontan să îl treacă de la departamentul “Liga a doua” la “Reporteri speciali”.

La 23 de ani, este optimist în legătură cu presa:

„Presa n-are cum să moară, asta e clar. În general presa are viitor. Îţi zic sigur. Cei pasionaţi de jurnalism n-au cum să nu-şi găsească loc în care să-şi facă meseria. Cine e pasionat de meserie şi cine vrea să facă şi teren şi să se intereseze, cine e curios, nu are cum să nu reuşească, asta ţi-o zic clar."

La Interviurile PaginademediaTV, Răzvan Luţac a povestit despre primele materiale, la 14 ani, despre intrarea în redacţia GSP, la 16 ani, despre prima întâlnire cu Tolontan, la 18 ani (“am crezut că mă dă afară”) şi despre ce a făcut pănă la ancheta Hexi Pharma, în care a fost coautor, alături de Cătălin Tolontan şi Mirela Neag.

Plus despre ce a învăţat până la 23 de ani (timp în care a făcut şi Facultatea de Jurnalism):

"Sa scrii ce vezi, întotdeauna, să dai absolut toate detaliile, să fii foarte atent la detalii, nu contează că te abaţi puţin de la lucrul important, să ai o privire de ansamblu, să vezi poate ce alţii nu văd, să fii curios, să vorbeşti cu absolut toată lumea, să găseşti şi altfel de personaje.

Când mergeţi într-o redacţie să vină ceva şi de la voi, să nu aşteptaţi să vă dea şefu’ temă pentru acasă, aţi făcut tema şi gata. Ei vor să vadă că aduci ceva şi de la tine."

Un interviu deopotrivă pentru studenţii şi aspiranţii la jurnalism, dar şi pentru ziariştii cu ştate vechi în meserie.

Din interviul cu Răzvan Luţac la PaginademediaTV:

Începuturile la GSP:

“E o poveste de pe la 14 ani, când Gazeta a făcut o platformă, mysport, unde oamenii din afara presei sportive puteau să-şi facă blog, un fel de reţea de socializare. Asta s-a întâmplat în 2007. Îţi făceai cont şi scriai acolo. Pe blog lumea îşi dădea cu părerea, iar eu am zis “hai să fac ceva diferit, hai să aduc ceva nou”.

Căutam chestii inedite: echipa de fotbal cu cel mai lung nume, cum se joacă fotbal în Groenlanda. Editorii de la sport promovau cele mai interesante materiale pe pagina principală a gsp.ro. Asta cu fotbal în Groenlanda de exemplu.

Am mai facut interviu cu varul meu, care e fotbalist în Finlanda. A fost materialul pus pe gsp.ro şi a apărut şi în ziar. Apăruse Facebook, căutam oameni pe facebook, fotbalişti români, sportivi români de prin ţări exotice.”

Întâmplător, am făcut acelaşi liceu cu Tolo, Colegiul Tudor Vianu. Aveam vreo doi trei colegi care erau şi ei pe platformă, scriau şi ei, vorbeam cu ei mai mult.

El şi presa, la 14 ani:

"Când eram mic mai scriam poezii, dar nu mă gândeam eu că ajung în presă, chiar nu aveam nicio idee de genul ăsta. Îmi plăcea să citesc. Mama îmi cumpăra mereu cărţi, aveam chiar de la ea cărţi de când era mica. Eram pasionat şi de geografie şi de sport.

Bunicul meu de la Bucureşti era nebun cu fotbalul, are 87 de ani acum şi îmi dădea cărţi, fotbal de la A la Z, sunt nişte cărţi destul de celebre în lumea fotbalului, cu echipe, cu jucători de pe vremuri, din anii 50, cum juca Steaua. Am avut support din partea mamei, din partea bunicului. Mama e profesoară de fizică, n-are absolut nicio treabă cu jurnalismul, tata e profesor de muzică, la fel, n-are nicio treabă cu jurnalismul."

Prima intrare în redacţia GSP:

"M-a sunat Gusti Roman, care acum e la Antene, şi m-a chemat să-mi dea o minge. Nu mai ştiu, i-a plăcut lui un articol scris de mine. M-a chemat în redacţie să văd cum arată şi redacţia. Prima dată m-a adus şi mi-a zis: “uite, aici e online-ul, acolo stă Tolontan”. Eu, îţi dai seama, făceam ochii mari. Am plecat.

După care, când aveam 16 ani, s-a făcut un site de ligi inferioare, site al Gazetei, şi avea un coordonator, care a spus “de unde sa-mi aduc nişte băieţi tineri care să alerge pe la meciurile din divizia B? De pe mysport, mă ştia pe mine că sunt foarte activ, mă şi mutasem în Bucureşti.

În 2009, când aveam 16 ani, am început să vin în redacţie constant. Veneam vineri, sâmbătă, duminică. Puneam mâna pe telefon, dădeam nişte telefoane, aflam nişte rezultate de la Liga a III-a şi nu băgam decât rezultatele în ziar. Iar la Liga a II-a unde sunt meciuri mai bune făceam o casetă cu echipele, cu marcatorii, arbitru, spectatori şi câteva rânduri la fiecare meci. Nu făceam mare lucru, dar asta nu însemna că nu făceam şi ce făceam înainte: mai scriam şi pe mysports sau mai făceam câte un interviu. Cu asta am început."

Emoţii?

La vârsta aia nu prea ai emoţii, te duci, îţi faci treaba. Îţi dai seama, se mai fac glume cu tine pe la început.

Materialul care i-a atras atenţia lui Tolontan:

Cu Tolontan n-am avut treaba la început. După ce am început asta cu liga a doua, Dragoş Rizescu, care era coordinator atunci, a plecat din ţară şi a rămas locul de coordinator al site-ului descoperit. La un moment dat,şefii de la fotbal intern m-au întrebat “nu vrei sa fii tu coordinator, că tot erai acolo? Ai timp acum cu liceul?”. Eu le-am spus că am timp să mă ocup, eram într-a XII-a. Aşa că am devenit coordinator al site-ului liga B al GSP.

După Bac s-a întâmplat ceva interesant. Aveam un fotograf la Liga a II-a, care acum colaborează şi el cu Gazeta Sporturilor, Ştefan Constantin. Suntem apropiaţi ca vârstă, el are 27 de ani. Stăteam şi ne gândeam ce să facem noi în vara asta mişto pentru Gazetă.

Ne-am gândit noi prima oară la campionii Olimpici ai României, să-I luăm pe toţi la rând, cei mai în vârstă să le facem poveştile. Nu prea răspundeau la telefoane, mulţi erau bolnavi şi nu se putea sta de vorbă cu ei, după care ne-a venit ideea să facem ceva cu stadionul Cotroceni, era în paragină.

Am zis “dar au mai făcut şi alţii, deci nu suntem deloc originali”. Apoi, nu mai ştiu dacă mie sau lui, ne vine ideea: “mai sunt nişte stadioane de cartier în Bucureşti şi mai paraginite, şi mai praf, hai să le luăm pe toate”. Am luat Google Maps, am luat Wikimapia, care îţi casetează tot globul pe clădiri, străzi, blocuri şi am luat-o pe străzile din Bucureşti. Am început să le căutăm sector cu sector, pe forumuri, am făcut listă cu toate, ne-au ieşti vreo 30 şi ceva şi noi doi cu tramvaiul, el cu aparatul foto, eu cu pixul le-am luat pe toate la rând şi-am făcut în aproape trei săptămâni toate stadioanele alea.

Am vorbit cu Cătălin Ţepelin, care era la site la gsp.ro, lui I s-a părut o idee foarte tare, el a vorbit mai departe, s-a făcut şi o infografie foarte tare cu toate stadioanele alea, au intrat toate pozele. Ţin minte şi acum cum au intrat trei pagini în ziar: “Stadioanele Bucureştiului se prăbuşesc”. Era o poză de deschidere cu Stadionul Vulcan, care e undeva la doi kilometri pe camp, undeva pe după IMGB, în capătul Bucureştiului. Era cu o macara părăginită şi stadionul cu nişte gradene din alea ruginite. A fost materialul ce i-a atras atenţia lui Tolontan, din ce am înţeles. El a văzut materialul şi a vrut să stea de vorbă cu mine.

Prima întâlnire cu Tolontan:

Am stat vreo două săptămâni pe acasă, că am făcut varicelă şi când ajung la muncă mă cheama Cătălin Ţepelin “hai să vorbeşti cu Tolo”.

Eu când am auzit am zis “gata, mă dă afară, am lipsit două săptămâni, gata”.

Mă duc la Tolo, când intru în birou el era cu spatele şi stătea cu mâinile în cap. Mă ia Tolo foarte serios, a oftat de vreo trei ori, mie îmi venea să intru în pământ, nu ştiam dacă să mă uit la el. Nu vorbisem niciodată cu el şi îmi zice “Razvane, vreau să te mutăm la reporteri speciali”. În capul meu nu era nimic, parcă îmi zisese “e soare afară”, am zis pe loc ok. Nu mi-a zis atunci că totul s-a datorat acelui articol, dar atunci mi-am dat seama că i-a atras lui atenţia acel articol cu stadioanele. Acum, fără să mă laud, chiar a fost ceva muncit.

Juniorul de la reporteri speciali:

"Eu eram cel mai mic şi eram trimis peste tot. Bine, asta m-a ajutat foarte mult. Şi eu acceptam absolut orice. Cred că oamenii au apreciat că mai făceam lucruri si de la mine.

Şi asta îi sfătuiesc mereu, când mai vorbesc cu studenţi la journalism, “când mergeţi într-o redacţie să vină ceva şi de la voi, să nu aşteptaţi să vă dea şefu temă pentru acasă, aţi făcut tema şi gata”. Ei vor să vadă că aduci ceva şi de la tine.

Mi-a folosit mult că m-am ocupat înainte şi de ligile inferioare, îmi făcusem deja nişte surse. Vorbeam foarte mult cu oameni din toate judeţele ţării. Îmi spuneau “uite, te duci la Cluj şi faci asta”. Şi eu sunam oamenii pe care îi ştiam la Cluj şi îi întrebam “ce îmi mai sugerezi să fac?” sau pur şi simplu mai căutam nişte lucruri să mai leg nişte subiecte. Nu mă duceam după un singur subiect într-un anumit punct. Încercam să fac cât mai multe chestii utile."

Din experienţe:

"Mi-a plăcut să fac teren, îmi plăcea să plec prin ţară. Aşa îmbinam utilul cu plăcutul.

Îţi zic o imagine care mi-a rămas şi acum în minte: Am fost la Aninoasa în decembrie am facut un material cu un arcaş, primul arcaş al ţării. Avea 80 de ani, stătea la Aninoasa. Şi erau acele blocuri dărăpănate de la Aninoasa, era primul oraş din România intrat în faliment.

Am intrat în oraş şi începuse o ninsoare super lină, peste case dărăpănate si l-am văzut pe batranul nostru venind cu tolba cu săgeţile, printre blocurile cu toalete şi grajduri în spate. Erau nişte imagini foarte puternice şi asta îmi plăcea. Nu îmi plăcea doar să merg să văd ceva frumos, ci să aflu poveşti, să văd poveşti.

Am fost şi în Apuseni, la cel mai înalt teren de fotbal din ţară, pe la vreo 1.400 de metri. Acolo era frumos, ştiu că ne-au ieşti nişte poze senzaţionale. Era terenul atât de plat şi în spate se vedeau norii. Îmbinai lucruri super plăcute cu lucruri urate. Noi la reporter speciali ne ocupam şi de accidente. Când erau accidente cu sportive eram mereu acolo.

Pentru vârsta mea aveau o inconştienţă şi mergeam direct acolo, ţintit, să fac treaba. Simţeam totul atunci pe moment, dar înainte şi după eram relaxat."

Cum a ajuns să scrie la Hexi Pharma:

"Eu îi mai ajutam pe Cătălin şi pe Mirela. Mai mergeam pe la un interviu în dosarul Gala Bute, în dosarul patinoarelor artificiale, îi mai ajutam la documentare, mai sunam, mă mai trimiteau prin ţară să vorbesc cu tot felul de oameni. La reporteri speciali, noi ajutăm toate departamentele.

S-a întâmplat să fiu la Baia Mare când s-a întâmplat tragedia din Colectiv, s-a jucat un meci de Cupa României. Întâmplător la acel meci au intrat mult mai mulţi oameni pe stadion. Erau 13.000 de oameni, în condiţiile în care jumătate din stadion era închis şi toată lumea s-a îngrămădit pe două laturi.

După cazul Colectiv, a doua zi am fost toţi luaţi de acel val, se mergea pe mai multe piste. Noi am scris un material de la Baia Mare, cum se împingea lumea. Venind acasă am început cu subiectul pompierilor şi subiectul Stadionului Naţional, am dezvoltat tema pompierilor, că se făceau acele sponsorizări, a venit informaţia că pompierii ştiau înainte de Colectiv de existenţa clubului, s-a ajuns apoi la domeniul medical.

Au apelat la mine pentru că probabil Mirela şi Tolo nu puteau să ducă treaba în doi pe atâtea fronturi. Apareau subiecte în fiecare zi, sunau “bună ziua, buna ziua, mama mea e internata la Spitalul Ilfov ajutaţi-mă să ajung la ea”.

Înainte de anchetele HexiPharma nu ştiam de aceste infecţii nosocomiale. Am avut şi eu bunici care s-au stins după ce au fost internaţi în spitale din ţară şi pur şi simplu nu am bănuit în acel moment că poate ar fi vorba despre astfel de infecţii. Bine, nici acum nu ştiu cu adevărat dacă au fost infecţii nosocomiale sau nu, dar chiar nu aveam nici cea mai mică idee că s-ar putea întâmpla aşa ceva."

Interviul a fost realizat în studioul Mindoply.

VIDEO. Povestea lui Răzvan Luţac, înregistrarea integrală