De la un ziarist dezamăgit de presă la o afacere inedită. POVESTEA UNUI (fost) ZIARIST. "Când eram reporter, credeam că nu ştiu să fac nimic altceva şi că o să mor cu meseria asta în braţe", îşi începe povestea Alina Bădălan. Continuă:
"Când am părăsit presa, mi-am dat seama că ştiu să fac o grămadă de lucruri. Ştiam să fac şi o campanie, ştiam să construiesc foarte multe şi acum realizez că a fi reporter e o meserie completă care te învaţă să te descurci în orice situaţie. Faci foarte multe lucruri, reporter fiind, doar că nu ştii treaba asta."
A lăsat presa, dar reflexele meseriei i-au rămas în sânge. După ani la emisiuni de reportaje precum În premieră (Antena 3) sau Din Interior (Digi 24), s-a apucat să filmeze la nunţi, botezuri, diverse evenimente de familie sau corporate. Dar nu cu inimioare şi cu clasicele efecte şi filmări "artistice". Nu. Nunta ca un "Breaking News". Un eveniment "ca un documentar". Cu lavaliere, cu cadre "altfel". Cu interviuri. Câteva exemple sunt mai jos, în articol.
Povestea unei afaceri. Un fost reporter, dezamăgit de direcţia spre care a luat-o presa, dar recunoscător pentru experienţele din agitata viaţă de ziarist. Pentru că din experienţele meseriei a smuls "secretele" unui mod diferit de a povesti.
Alina Bădălan a schimbat cariera din jurnalism pe o carieră de „creator de poveşti”. Spune că are o „minte de jurnalist” şi îşi doreşte ca prin proiectul „Documentar de familie” - pentru că aşa se numeşte, să le ofere oamenilor poveşti care să rămână în timp.
Într-un interviu cu paginademedia.ro, Alina a povestit despre proiectul „Documentar de familie”, despre jurnalismul din România şi proiectul BA DA Media, cu care produce filme pentru corporaţii şi firme.
Începutul?
Problemele din presă au determinat-o pe Alina să facă o schimbare: „mi-am activat o veche idee pe care o aveam pe când eram în presă şi anume aceea de a face pentru clienţi ceea ce ştiam să fac cel mai bine: să construiesc poveşti într-o manieră jurnalistică”
Deşi proiectul a întâmpinat greutăţi, apropiaţii au sprijinit proiectul şi au făcut o muncă voluntară.
Alina Bădălan, despre Documentar de familie:
„Când am pornit Documentar de familie nu aveam bani de mai nimic. Ca să avem totuşi un film experimental, un film de început am colaborat cu prieteni, care au făcut pro bono treaba asta pentru noi. Cu aparatură tehnică de împrumut şi cu oameni care au crezut foarte mult în proiectul ăsta, au crezut mai mult decât credeam eu la început şi au făcut-o pur şi simplu din inimă, dornici să ajute.(...)
Am pornit cu Documentar de familie. Trebuia să fac ceea ce ştiu, dar cum? Eu am minte de jurnalist, nu de antreprenor. Chiar şi acum.
Şi într-o seară de relaxare la un film şi un pahar de vin, un prieten operator a zis: „Hai să vă pun un film de nuntă, am filmat eu, să-mi ziceţi ce părere aveţi.” Şi ne pune o nuntă. Era filmat de parcă era un film artistic. Aveai o nuntă adevărată, nu o nuntă din aceea pe „silent”, cum sunt acum. Nici vorba de chestia asta.
Oamenii erau naturali, el se strecura cu camera printre personaje, avea deja poveşti întregi în imagini, în scene. Te ţinea captiv în poveste, erai acolo. Şi era materialul brut, dar am stat şi m-am uitat o oră şi nu-mi venea să mă mai dezlipesc. Era fascinant ce se putea face de fapt dintr-o nuntă.
Şi am zis: „Hai să facem asta”. Şi atunci mi s-a reactivat ideea. Atunci s-a născut ideea de film de nuntă făcut altfel şi am adăugat ideea la ceea ce ştiam eu să fac cel mai bine şi anume documentare jurnalistică, interviuri, să scot personaje, să scot emoţie. (...)
Cum a apărut numele?
La început, înainte să construiesc firma, în bucătăria mea, unde aveam discuţii cu aceşti prieteni care ne-au ajutat se numea „Filmul meu iubit”
Trebuia să-i pun un nume şi era clar că „Filmul meu iubit” nu se potrivea. Era clar că trebuia să aibă „documentar” în componenţă, pentru că era un documentar, şi trebuia să aibă şi „familie”, trebuia să aibă şi „film”, dar nu le puteam lega.
Într-o zi trebuia să le pun într-un folder pentru că aveam multe filmări, ciorne etc. şi trebuia să dau un nume folderului. I-am dat numele Documentar de familie şi tot ziceam „Unde am pus filmarea? A, păi în folderul Documentar de familie.
Şi când a venit rândul site-ului şi al logo-ului, pentru că am investit şi în logo, al târgurilor de nunţi, să construiesc o identitate vizuală n-am avut în cap altceva decât numele folderului.”
Scopul proiectului?
„Noi nu vrem să facem nunţi cool, noi vrem să facem produse cărora să le crească valoarea cu trecerea anilor. Peste 10 ani, când deja ai un copil, să fie şi mai valoroasă.”
Cum arată o nuntă ca un documentar?
Alina Bădălan: „Clienţii au nişte scenarii în cap, cum că filmul de nuntă trebuie să fie aşa. Cauţi trailer nuntă pe YouTube şi o să vezi cam cum e. Ai drona, care e de fiţă acum, ai nişte slidere, ai totul în slow motion acum, căci dacă s-ar putea şi whisky-ul care să curgă în pahar să fie în slow motion, ar fi perfect. Ai nişte scene de Hollywood, unde totul e numai lapte şi miere, singurele vorbe pe care le auzi într-un film de nuntă sunt câteva fraze ale preotului şi „da-ul”.
Păi, unde sunt vorbele? Pentru că oamenii vorbesc la nuntă. La prima nuntă pe care am filmat-o, noi le-am pus lavaliere, am experimentat pe nişte prieteni, să vedem cum merge, cum putem să facem asta, şi ne-a ieşit. Imaginează-ţi că la dansul mirilor îi auzi: „M-ai călcat pe picior, dă-te mai încolo, am emoţii, mi-e frică!
Acum e o nebunie cu dronele, şi noi le oferim drona, dacă vor. Dar eu îi sfătuiesc, cu banii aceea, pentru că drona costă mult la o nuntă, să luăm o cameră şi să facem un interviu. În aceeaşi bani, tu ai mai mult. În loc de patru cadre cu turla bisericii filmate de dronă, tu ai un interviu de 10-15 minute în care povesteşti despre tine, iar eu, ca jurnalist, ştiu ce să te întreb.
Rămâi cu mai mult decât nişte cadre care nu spun nimic; o să ştii peste 20 de ani că te-a durut burta în ziua nunţii, că te-a călcat pe picior, că ai făcut o criză de plâns, dar te-a luat în braţe şi ţi-a trecut.”
Care este reţeta unui documentar?
Alina Bădălan: „E nevoie de un reporter producător, care sunt eu. Apoi, e nevoie de un operator sau doi, dacă e vorba de un eveniment filmat în două camere şi mai este editorul de montaj. Exact cu o astfel de echipă faci un reportaj de televiziune.
Este fix aceeaşi reţetă, fix aceeaşi oameni, pentru că sunt oameni din tv, cărora le place brand-ul nostru şi în timpul liber fac asta, sunt colaboratorii noştri.
Îmi place să spun că e ca atunci când vezi pe stradă o femeie elegantă, care poartă pălărie şi o admiri că poartă pălărie şi întorci capul după ea şi spui: „Aş vrea şi eu, dar parcă nu îndrăznesc” şi tu te întorci tot la fesul tău. Poţi şi tu să ieşi din fesul tău dacă vezi numai femei elegante pe stradă, îndrăzneşti. Ziceam, nu face nimeni aşa. Şi atunci, trebuie să ai foarte multă răbdare şi foarte ultă energie să duci publicului povestea asta. (...) Noi nu vrem să facem nunţi cool, noi vrem să facem produse cărora să le crească valoarea cu trecerea anilor. Peste 10 ani, când deja ai un copil, să fie şi mai valoroasă.
E mai mult decât atât, documentarul de familie să nu se rezume doar la nuntă. Eu pot să fiu documentaristul tău şi la botez, şi când are copilul 10 ani. Am făcut, inclusiv, filme despre bunicii mei, pentru că sunt foarte în vârstă şi vreau să-i am aşa, să fie acolo. Documentar de familie înseamnă şi bunicii, şi prietenii.
Presa, aşa cum am cunoscut-o eu, aşa cum am iubit-o eu, nu mai este
Păstrează în ce face "reflexe" de ziarist, dar este dezamăgită de presa de acum. Nu s-ar mai întoarce în breaslă. Nu acum.
"Dacă peisajul presei din România ar arăta altfel, m-aş mai putea gândi. Până la urmă, eu am plecat din presă din dezamăgire. Aş putea să mint şi să spun: „Am vrut o nouă provocare”. Am vrut şi o nouă provocare, dar puteam să o am şi în presă. Presa, aşa cum am cunoscut-o eu, aşa cum am iubit-o eu, nu mai este. E altceva acum.
Mi se pare că e şi o presă egoistă, o presă împrăştiată, există şi o lipsă de solidaritate între jurnalişti.
Nu a existat vreodată, din câte ştiu eu, un sindicat al jurnaliştilor. În afară de faptul că fac schimb de numere de telefon între ei, nu se ajută cu adevărat, nu se sprijină...
Adică noi ne băteam cu pumnul în piept să schimbăm legi, să deconspirăm tot felul de abuzuri, abuzurile care s-au făcut şi încă se fac în redacţii. Am închis ochii şi am trăit cu ele şi încă trăiesc cu ele.
Poţi să schimbi, dar nu singur. Dacă eu vreau să schimb şi fac publice nişte abuzuri sociale am nevoie de mai mulţi jurnalişti care să facă acelaşi lucru, să fim o forţă. Iar presa nu are această forţă."
VIDEO. Cum arată un „Documentar de familie”
Cine e Alina Bădălan?
A absolvit Facultatea de Jurnalism, apoi s-a angajat la ziarul Adevărul, Gândul şi Jurnalul Naţional. În timpul perioadei la Jurnalul Naţional, a făcut reportaje pentru emisiunea „În premieră” la Antena 3 şi s-a mutat la Digi 24, unde a făcut reportaje pentru emisiunea „Din Interior” şi mai tarziu, investigaţii pentru campania „România furată”. Alina Bădălan a fost consilier în cadrul Ministerului Sănătăţii, în timpul guvernului condus de Dacian Cioloş.
A început cu ziarul Adevărul, apoi au urmat Gândul şi Jurnalul Naţional
Alina Bădălan: „M-am dus la ziarul Adevărul, care era cel mai important cotidian naţional atunci. Eu aveam în cap să mă duc să mă angajez acolo, dar îndrăzneam să le spun pentru că nu ştiam nimic. (...) După Adevărul a fost ziarul Gândul, pentru că la Adevărul s-a rupt redacţia. (...) şi după a urmat Jurnalul Naţional, pentru că Gândul urma să funcţioneze doar online, iar eu eram obişnuită cu ziarul pe print.”
După experienţa acumulată în presa scrisă, Alina Bădălan a început să cocheteze cu televiziunea: „În timp ce eram la Jurnalul Naţional, am avut o discuţie cu Carmen Avram şi făceam în paralel şi reportaje la În Premieră. (...) La Digi 24, am început la emisiunea de reportaje Din Interior, apoi s-a creat o nouă secţie de investigaţii, cu campania România Furată. Acolo am învăţat să fac investigaţii”
„Mi se pare că e şi o presă egoistă, o presă împrăştiată, există şi o lipsă de solidaritate între jurnalişti”, a spus Alina, referindu-se la situaţia presei la momentul actual. „Dacă eu vreau să schimb şi fac publice nişte abuzuri sociale, am nevoie de mai mulţi jurnalişti care să facă acelaşi lucru, să fim o forţă. Iar presa nu are această forţă.”
Următoarea etapă a fost scurta perioadă de consilier în Ministerul Sănătăţii
Alina Bădălan: „Mi s-a dat să fac o campanie de informare pro-vaccin. Şi am zis: „Ok fac. Şi câte fonduri avem la dispoziţie?” „Păi niciun ban, trebuie să o faci fără fonduri”. Şi s-a putut. Am putut să construim campania asta în foarte scurt timp, în mai puţin de două luni, cu site de informare, cu acel spot în care apărea Victor Rebenciuc, totul făcut cu voluntari. Cred că au fost vreo 60 de voluntari. De ce? Pentru că ministrul Vlad Voiculescu era un om care strânsese voluntari în jurul lui, un om pus pe fapte bune.”
VIDEO. Evenimentul de familie ca documentar
Filmele pentru companii, făcute jurnalistic
Pe lângă Documentar de familie, BA DA Media este un alt proiect pe care Alina îl are desfăşurare şi care produce filme pentru companii, firme sau antreprenori.
Alina Bădălan: „Filmele pe care le construim sunt realizate tot în manieră jurnalistică. Ori ca nişte ştiri, ori ca nişte reportaje de televiziune, dacă e vorba despre povestea temporală. Toate au legătură cu partea de marketing (...)
Până acum câţiva ani, atunci când compania avea de transmis o ştire, o poveste, către presă, se întâlnea cu jurnalistul la o cafea, îi povestea, aşa funcţiona.
Când eram în presă, mă agăţau PR-iştii, îmi povesteau câte-n lună şi în stele şi dacă mie mi se părea ceva interesant, dacă mi se părea că era un subiect pentru mine, făceam. Dacă nu, nu. Reţeta asta nu prea mai funcţionează de câţiva ani cu presa. De ce? Pentru că redacţiile nu mai sunt la fel, presa nu mai e aceeaşi. Presa s-a concentrat pe altceva, s-a politizat foarte mult şi atunci nu au mai avut loc poveştile astea.
Companiile s-au văzut nevoite, cumva, să revizuiască şi în felul acesta s-a creat această piaţă de video.”
Interviul integral, în continuare:
Care a fost parcursul tău în jurnalism? Cum ai început?
Alina Bădălan: Păi, am început în 2004. Tocmai terminasem facultatea şi voiam să mă angajez. Eu sunt din Slatina, nu voiam să mă angajez într-un oraş de provincie. Eu aveam în cap că trebuie să fiu ziarist la gazetă şi nu aveam cum în Slatina pentru că acolo erau nişte ziare locale foarte mici. Bine, puteam, dar nu voiam. Eu am făcut facultatea la Sibiu.
Şi nu ai vrut să rămâi în Sibiu?
Alina Bădălan: Mi-a plăcut oraşul, dar nu simţeam că poate să-mi ofere foarte multe lucruri. Eram şi puţin speriată de Bucureşti, dar într-un final s-au legat lucrurile că tot în Bucureşti am ajuns. M-am dus la ziarul Adevărul, care era cel mai important cotidian naţional atunci. Eu aveam în cap să mă duc să mă angajez acolo, dar îndrăzneam să le spun pentru că nu ştiam nimic. După ce termini Jurnalismul, nu ştii nici măcar să scrii o ştire. Ştii multe noţiuni teoretice şi atât. Şi le-am spus că m-am dus să fac puţină practică. M-au dibuit, m-au simţit că vreau să mă angajez şi după 6 luni de aşa zise probe, am învăţat cum să scriu o ştire.
Şi după Adevărul?
Alina Bădălan: După Adevărul a fost ziarul Gândul, pentru că la Adevărul s-a rupt redacţia. M-am dus cu echipa cu care învăţasem. Ziarul Gândul a fost ziarul pe care l-am iubit cel mai mult, echipa a fost cea pe care am iubit-o cel mai mult. Şi după a urmat Jurnalul Naţional, pentru că Gândul urma să funcţioneze doar online, iar eu eram obişnuita cu ziarul pe print.
Şi atunci, m-am dus în altă barcă, într-un alt mediu de lucru. Din nou, scriam reportaje, îmi plăceau oamenii şi poveştile. Eu nu puteam să am o vacanţă normală pentru că tot timpul descopeream subiecte.
În timp ce eram la Jurnalul Naţional, am avut o discuţie cu Carmen Avram şi făceam în paralel şi reportaje la În Premieră. Doar că în perioada aceea s-au întâmplat lucruri în viaţa mea şi a trebuit să schimb macazul pe linie profesională şi m-am dus la Digi 24, iniţial pe zona de investigaţii şi reportaje. Am început la emisiunea de reportaje Din Interior, apoi s-a creat o nouă secţie de investigaţii, cu campania România Furată, emisiunea de reportaj care, de fapt, e o campanie întreagă. Acolo am învăţat să fac investigaţii.
Şi ai avut şi o perioadă în care ai fost consilier la Ministerul Sănătăţii
Alina Bădălan: Da, pentru că după foarte mulţi ani în care simţeam că presa nu mai e cum ar trebui să fie, ca nu a mai fost, am începurt să am gânduri de plecare de tot din presă, nu mă mai mulţumea.
Şi atunci ai decis să schimbi...
Alina Bădălan: Da. La prima ocazie bună care s-a ivit pentru mine, am plecat.
Cât de diferit a fost ce ai făcut în minister faţă de ce făceai tu, cu ce erai tu obişnuită?
Alina Bădălan: Se asemăna mult, dar eu nu ştiam asta. Mi s-a dat să fac o campanie de informare pro-vaccin. Şi am zis: „Ok fac. Şi câte fonduri avem la dispoziţie?” „Păi niciun ban, trebuie să o faci fără fonduri” Şi s-a putut. Am putut să construim campania asta în foarte scurt timp, în mai puţin de două luni, cu site de informare, cu acel spot în care apărea Victor Rebenciuc, totul făcut cu voluntari. Cred că au fost vreo 60 de voluntari. De ce? Pentru că ministrul Vlad Voiculescu era un om care strânsese voluntari în jurul lui, un om pus pe fapte bune.
Şi după jurnalism, televiziune, consiliere, ai decis să începi proiectul...
Alina Bădălan: Păi s-a terminat şi cu Ministerul Sănătăţii pentru că guvernul tehnocrat a murit. Ştiam că se va întâmpla asta şi chiar şi aşa, eu m-am dus chiar şi pentru câteva luni. Am avut parte de câteva luni de somn, de stat acasă. Şi mi-am dat seama că trebuie să muncesc şi mi-am activat o veche idee pe care o aveam pe când eram în presă şi anume aceea de a face pentru clienţi, să le spun aşa, ceea ce ştiam să fac cel mai bine: să construiesc poveşti într-o manieră jurnalistică. Am pornit cu Documentar de familie.
Trebuia să fac ceea ce ştiu, dar cum? Eu am minte de jurnalist, nu de antreprenor. Chiar şi acum. Şi într-o seară de relaxare la un film şi un pahar de vin, un prieten operator a zis: „Hai să vă pun un film de nuntă, am filmat eu, să-mi ziceţi ce părere aveţi.” Şi ne pune o nuntă. Era filmat de parcă era un film artistic. Aveai o nuntă adevărată, nu o nuntă din aceea pe „silent”, cum sunt acum. Nici vorba de chestia asta. Oamenii erau naturali, el se strecura cu camera printre personaje, avea deja poveşti întregi în imagini, în scene.
Te ţinea captiv în poveste, erai acolo. Şi era materialul brut, dar am stat şi m-am uitat o oră şi nu-mi venea să mă mai dezlipesc. Era fascinant ce se putea face de fapt dintr-o nuntă. Şi am zis: „Hai să facem asta”. Şi atunci mi s-a reactivat ideea, plus chestia cu nuntă. Atunci s-a născut ideea de film de nuntă făcut altfel şi am adăugat ideea la ceea ce ştiam eu să fac cel mai bine şi anume documentare jurnalistică, interviuri, să scot personaje, să scot emoţie.
Despre începutul proiectului...
Alina Bădălan: Când am pornit Documentar de familie nu aveam bani de mai nimic. Ca să avem totuşi un film experimental, un film de început am colaborat cu prieteni, care au făcut pro bono treaba asta pentru noi. Cu aparatură tehnică de împrumut şi cu oameni care au crezut foarte mult în proiectul ăsta, au crezut mai mult decât credeam eu la început şi au făcut-o pur şi simplu din inimă, dornici să ajute.
Toată lumea are un început greu şi trebuie să ai alături oameni care să te susţină şi să te ajute...
Alina Bădălan: Au fost oameni care ajutau. Şi nici nu se numea Documentar de familie la început, am uitat să-ţi zic. La început, înainte să construiesc firma, în bucătăria mea, unde aveam discuţii cu aceşti prieteni care ne-au ajutat se numea „Filmul meu iubit”. Era amuzant.
Şi apoi ai rămas la Documentar de familie
Alina Bădălan: Trebuia să-i pun un nume şi era clar că „Filmul meu iubit” nu se potrivea. Era clar că trebuia să aibă „documentar” în componenţă, pentru că era un documentar, şi trebuia să aibă şi „familie”, trebuia să aibă şi „film”, dar nu le puteam lega.
Într-o zi trebuia să le pun într-un folder pentru că aveam multe filmări, ciorne etc. şi trebuia să dau un nume folderului. I-am dat numele Documentar de familie şi tot ziceam „Unde am pus filmarea? A, păi în folderul Documentar de familie. Şi când a venit rândul site-ului şi al logo-ului, pentru că am investit şi în logo, al târgurilor de nunţi, să construiesc o identitate vizuală n-am avut în cap altceva decât numele folderului.
Mi se pare incredibil faptul că eu ţi-am povestit mai mult despre produsul care nu produce atât de mult ca celălalt, dar eu de acesta sunt sufleteşte legată.
Acesta e proiectul la care ţii cel mai mult...
Alina Bădălan: Da, şi e foarte serios, pentru că îmi spunea un prieten psiholog că acest lucru poate să joace rolul de dosar psihologic. Gândeşte-te că se formează un cuplu acum şi peste 10 ani le vine în cap, Doamne fereşte, să divorţeze şi poate pun mâna pe filmul de nuntă şi pe interviul cu ei şi realizează cât de mult se iubeau la început şi poate că salvează o căsnicie. El trebuie să ajute şi să creeze bine în jurul lui. Dacă îmi doresc o filmare din care să obţin bani mă duc şi fac o filmare pentru o companie, dar am nevoie de Documentar de familie pentru că doresc să particip la o poveste care într-un final să ajute.
O nuntă ca o ştire, ca un „Breaking news”, ca un reportaj...
Alina Bădălan: Mai mult decât atât, se poate face ca un reportaj de televiziune, cu ilustraţii, cu documentare jurnalistică înainte, cu pixul cu carneţelul, exact cum făceam în presă. Cu operatori care lucrează în televiziune, cu editori de montaj care fac reportae de televiziune.
Nu lucrăm cu videografi de nuntă şi nici nu o să lucrăm. Dar trebuie să aibă mai mult decât un reportaj.
De cât timp ai început Documentar de familie şi câţi clienţi ai avut până acum?
Alina Bădălan: Am început de un an. Nu am avut clienţi foarte mulţi, pentru că am mai avut şi pe partea de corporate. E un produs premium de nişă şi e un produs care-şi găseşte publicul lui, clienţii lui. Am avut până acum câteva poveşti de familie şi mai urmează vara asta a doua parte.
Partea frumoasă este că e un produs care se promovează singur prin recomandări, prin Facebook. El chiar e un documentar, de 15-30 de minute. Noi ne-am filmat nunta, eu cu soţul meu Cătălin. Am experimentat prin propria nuntă. Am rugat un prieten bun operator să ne filmeze nunta, am filmat şi interviuri cu noi, ne-am făcut scriptul reportajului şi apoi am vizionat brutul, am scos time code-urile…
Am tot văzut filme de nuntă realizate cu o dronă, prost luminate, cu cadre cu cercei, curele...
Alina Bădălan: Noi nu filmăm cureaua, filmăm omul. Aşa este, asta nu vrem şi asta vrem să le scoatem din cap. Clienţii au nişte scenarii în cap, cum că filmul de nuntă trebuie să fie aşa. Cauţi trailer nuntă pe YouTube şi o să vezi cam cum e.
Ai drona, care e de fiţă acum, ai nişte slidere, ai totul în slow motion acum, căci dacă s-ar putea şi whisky-ul care să curgă în pahar să fie în slow motion, ar fi perfect. Ai nişte scene de Hollywood, unde totul e numai lapte şi miere, singurele vorbe pe care le auzi într-un film de nuntă sunt câteva fraze ale preotului şi „da-ul”. Păi, unde sunt vorbele? Pentru că oamenii vorbesc la nuntă.
La prima nuntă pe care am filmat-o, noi le-am pus lavaliere, am experimentat pe nişte prieteni, să vedem cum merge, cum putem să facem asta, şi ne-a ieşit. Imaginează-ţi că la dansul mirilor îi auzi: „M-ai călcat pe picior, dă-te mai încolo, am emoţii, mi-e frică!”.
Şi astea sunt sentimentele pe care le simţi la o nuntă. Pentru că peste 20 de ani, nu vrei să vezi cum te-ai răsucit într-o mare de fum, pe o melodie pe care poate au pus-o la montaj... Vrei să ieşi din tiparul de nunţi create pe nişte criterii...
Alina Bădălan: Sunt oameni care le cer, nu pentru că le-ar plăcea aşa, ci pentru că cred că numai aşa se poate face. Acum e o nebunie cu dronele, şi noi le oferim drona, dacă vor. Dar eu îi sfătuiesc, cu banii aceea, pentru că drona costă mult la o nuntă, să luăm o cameră şi să facem un interviu.
În aceeaşi bani, tu ai mai mult. În loc de patru cadre cu turla bisericii filmate de dronă, tu ai un interviu de 10-15 minute în care povesteşti despre tine, iar eu, ca jurnalist, ştiu ce să te întreb. Rămâi cu mai mult decât nişte cadre care nu spun nimic, o să ştii peste 20 de ani că te-a durut burta în ziua nunţii, că te-a călcat pe picior, că ai făcut o criză de plâns, dar te-a luat în braţe şi ţi-a trecut.
Filmaţi momente în care, să zicem, domnişoarele de onoare sunt într-o cameră cu mireasa şi vorbesc?
Alina Bădălan: Astea sunt ambianţele de la nuntă care dau culoare pentru că ai o emoţie când îţi iau un interviu cu tine, la o lună, când povesteşti de nuntă şi o altă emoţie când imediat după ce ai zis „da” eu te întreb ceva şi plângi. Ai altă trăire şi altă sinceritate a discursului. Sunt bune ambianţele astea, dar ele vin ca nişte „ciucuraşi” care să împăneze povestea. Noi facem înainte şi după nuntă interviuri cu personajele, cu lumini, cu lavaliere, ca la televizor.
Am vorbit de ce se întâmplă înainte şi după nuntă. Dar în timpul nunţii? Pui burtiere, text pe imagine?
Alina Bădălan: Noi folosim un carton de montaj de editare video, este acelaşi pe care îl folosim peste tot, este parte din brandul nostru şi vrem să îl păstrăm, un carton pe fond negru, de film mut. Este ideea unui editor de montaj cu care lucrăm noi foarte mult. Pe cartonul acela apar informaţii, titluri, burtiere şi texte. Avem un logo al nostru pe care îl păstrăm şi în care am investit.
Cam câte nunţi, câte filmări ai avut până acum?
Alina Bădălan: Au fost câteva şi mai urmează în vara aceasta. La noi, Documentar de familie nu înseamnă doar nunţi, înseamnă şi botezuri şi petreceri de familie.
Şi până acum, care a fost cea mai dificilă? Există anumite cereri mai ieşite din comun?
Alina Bădălan: Nu, li se pare ciudat de ce le propui partea de interviuri. Nu ciudat, neobişnuit pentru că e un produs de nişă, aşa ceva nu a mai fost. Suntem singuri pe o plajă pustie şi atunci tu trebuie să le explici de ce. E foarte multă muncă de educare a publicului. Ei ştiu că vor un film frumos de nuntă, şi atunci tu le propui aşa: „Vreţi un documentar de familie, la un reportaj de televiziune, cu poveste, cu emoţie, interviuri?” Şi nu înţeleg până nu le arăţi nişte modele, pentru că nu au mai văzut.
La botez cum procedezi? Pentru că la nuntă ai mirele şi mireasa, ei sunt personajele principale.
Alina Bădălan: Părinţii personajele principale. Bebeluşul este filmat în tot felul de ipostaze, dar părinţii spun povestea bebeluşului.
De câţi oameni ai nevoie pentru un eveniment?
Alina Bădălan: E nevoie de un reporter producător, care sunt eu. Apoi, e nevoie de un operator sau doi, dacă e vorba de un eveniment filmat în două camere şi mai este editorul de montaj. Exact cu o astfel de echipă faci un reportaj de televiziune. Este fix aceeaşi reţetă, fix aceeaşi oameni, pentru că sunt oameni din tv, cărora le place brand-ul nostru şi în timpul liber fac asta, sunt colaboratorii noştri.
Îmi place să spun că e ca atunci când vezi pe stradă o femeie elegantă, care poartă pălărie şi o admiri că poartă pălărie şi întorci capul după ea şi spui: „Aş vrea şi eu, dar parcă nu îndrăznesc” şi tu te întorci tot la fesul tău.
Nu poţi să ieşi din zona ta de comfort...
Alina Bădălan: Exact. Din fesul tău. Poţi şi tu să ieşi din fesul tău dacă vezi numai femei elegante pe stradă, îndrăzneşti. Ziceam, nu face nimeni aşa. Şi atunci, trebuie să ai foarte multă răbdare şi foarte ultă energie să duci publicului povestea asta.
Şi trebuie ca ei să fie deschişi la noi propuneri. Să iasă din tiparul de nuntă clasică...
Alina Bădălan: Noi nu vrem să facem nunţi cool, noi vrem să facem produse cărora să le crească valoarea cu trecerea anilor. Peste 10 ani, când deja ai un copil, să fie şi mai valoroasă. E mai mult decât atât, documentarul de familie să nu se rezume doar la nuntă.
Eu pot să fiu documentaristul tău şi la botez, şi când are copilul 10 ani. Am făcut, inclusiv, filme despre bunicii mei, pentru că sunt foarte în vârstă şi vreau să-i am aşa, să fie acolo. Documentar de familie înseamnă şi bunicii, şi prietenii.
Te-ai mai întoarce la jurnalism, după toată experienţa asta?
Alina Bădălan: Nu. Adică, dacă peisajul presei din România ar arăta altfel, m-aş mai putea gândi. Până la urmă, eu am plecat din presă din dezamăgire. Aş putea să mint şi să spun: „Am vrut o nouă provocare”. Am vrut şi o nouă provocare, dar puteam să o am şi în presă. Presa, aşa cum am cunoscut-o eu, aşa cum am iubit-o eu, nu mai este. E altceva acum.
Trăim într-o lume în care burtierele sunt principalele surse de informare, în care fake news e la el acasă...
Alina Bădălan: Am avut declic-ul ăsta cu plecatul din presă atunci când am simţit că materialele pe care le construiesc eu nu duc nicăieri. Era muncă în zadar. Când am simţit că (n.r. materialele) nu duc nicăieri, că ceea ce fac eu nu se împlineşte în niciun rezultat.
Ţi se pare că televiziunile urmăresc alte interese decât interesele publicului?
Alina Bădălan: Da. Mi se pare că e şi o presă egoistă, o presă împrăştiată, există şi o lipsă de solidaritate între jurnalişti. Nu a existat vreodată, din câte ştiu eu, un sindicat al jurnaliştilor. În afară de faptul că fac schimb de numere de telefon între ei, nu se ajută cu adevărat, nu se sprijină...
Adică noi ne băteam cu pumnul în piept să schimbăm legi, să deconspirăm tot felul de abuzuri, abuzurile care s-au făcut şi încă se fac în redacţii. Am închis ochii şi am trăit cu ele şi încă trăiesc cu ele. Poţi să schimbi, dar nu singur. Dacă eu vreau să schimb şi fac publice nişte abuzuri sociale am nevoie de mai mulţi jurnalişti care să facă acelaşi lucru, să fim o forţă. Iar presa nu are această forţă.
Cred că ţine de mentalitatea oamenilor, pentru că vedem asta şi pe stradă, şi în spitale, peste tot...
Alina Bădălan: Eu credeam că presa poate să schimbe lumea, dar nu ştiu dacă poate, aşa cum arată la momentul actual. Poate să facă lucruri mici, dar ce facem cu lucrurile importante? Poţi să faci o campanie de strângere de fonduri pentru nişte copii, dar ce faci cu mai mult de atât?
Să revenim la zona corporate...
Alina Bădălan: Documentar de familie este ceea ce iubesc eu cel mai mult în acest moment. Ceea ce produce mai mult decât Documentar de familie şi produce destul de frumos este producţia video pentru companii, antreprenori, firme... deci tot ceea ce înseamnă zona corporate, pe care o facem prin BA DA Media.
BA DA Media e un alt brand al firmei pe care am deschis-o când am plecat din presă. Este o agenţie care merge foarte bine, aviz jurnaliştilor care mai vor să facă chestia asta, e o piaţă bună şi e în creştere, pe zona de conţinut media, exact ceea ce ştiu jurnaliştii să facă.
Poţi să detaliezi ce faci cu BA DA Media pe zona de corporate?
Alina Bădălan: Filme pentru companii, antreprenori, firme, ceea ce se numeşte video marketing sau, pur şi simplu, poveşti despre ei, despre angajaţi, despre companie. Din nou, venim cu o noutate pentru că eu am mâncat jurnalismul şi încă nu-mi iese din cap asta. Filmele pe care le construim sunt realizate tot în manieră jurnalistică.
Ori ca nişte ştiri, ori ca nişte reportaje de televiziune, dacă e vorba despre povestea temporală. Toate au legătură cu partea de marketing. Şi merg şi fac o documentare. Fără documentare nu scapă nimeni. Înţeleg despre ce este vorba, ce nevoie are clientul, respectiv antreprenorul sau compania. Apoi vin cu conceptul meu de promovare: „Acest film arată aşa, eu ţi-l propun aşa.” Eu i-l propun, cumva, tot într-o manieră jurnalistică pentru că ştiu ce impact are. Şi atunci, construiesc toată povestea, cu interviuri, cu o naraţiune, cu un fir epic logic, exact cum aş construi un reportaj sau o ştire. Cu o poveste şi cu informaţie.
Oamenii nu ştiu că vor o poveste, informaţia trebuie ambalată într-o poveste şi trebuie să-i convingi.
Ce clienţi ai avut din zona corporate?
Alina Bădălan: Nu pot să-ţi zic nume, dar clienţi mari, până acum. Mai mult mai mari decât mici. Eu am fost jurnalist foarte mulţi ani, am avut conexiuni. Lumea zice că am pornit de la zero, dar nu am pornit de la zero. Am plecat având o bază de oameni. Nu a fost foarte greu, dar nu de aici cred că a plecat. A plecat de la faptul că e o piaţă care are nevoie de un conţinut media.
Până acum câţiva ani, atunci când compania avea de transmis o ştire, o poveste, către presă, se întâlnea cu jurnalistul la o cafea, îi povestea, aşa funcţiona.
Când eram în presă, mă agăţau PR-iştii, îmi povesteau câte-n lună şi în stele şi dacă mie mi se părea ceva interesant, dacă mi se părea că era un subiect pentru mine, făceam. Dacă nu, nu. Reţeta asta nu prea mai funcţionează de câţiva ani cu presa. De ce? Pentru că redacţiile nu mai sunt la fel, presa nu mai e aceeaşi.
Presa s-a concentrat pe altceva, s-a politizat foarte mult şi atunci nu au mai avut loc poveştile astea. Companiile s-au văzut nevoite, cumva, să revizuiască şi în felul acesta s-a creat această piaţă de video. S-a creat loc pentru produsele de media pe care să le construiască ei. Dacă înainte trimiteau PR-istul să facă lobby în redacţii, acum chestia asta e din ce în ce mai complicată şi sunt nevoite să-şi creeze conţinut media.
Facebook a crescut foarte mult, totul s-a mutat în ograda lor şi au nevoie de conţinut media, doar că nu au mini-redacţie şi nici oameni ca să construiască astfel de produse. Şi atunci s-a creat o nevoie pe piaţă şi, întâmplător, noi suntem pe acolo. Când zic noi, mă gândesc la echipa cu care lucrez. Fără ei nu se poate. Îi iubesc foarte mult şi mi se pare că investiţia maximă nu e în aparatură, e în oamenii ăştia.
Important e ca echipa să meargă bine, să fie chimia aceea între oameni şi să poată să lucreze unul cu celălalt
Alina Bădălan: Nu. Chiar şi atunci când te iubeşti foarte mult cu cineva, tot ai o gândire diferită. Dar asta e frumuseţea, pentru mine e o continuă descoperire. E mai mult decât business. E un business care se îndreaptă într-o direcţie foarte bună şi care a crescut de la o lună la alta foarte frumos, într-un ritm uşor dar foarte bun pentru început.
De asta zic, e un business cu premiza de a deveni foarte bun în continuare. Eu încerc să-l văd ca mai mult de atât şi încerc să învăţ din experienţa fiecărei zile. Fiecare zi îmi arată altceva, e fascinant. Eu încă gândesc ca un jurnalist, dar provocarea este să încep să gândesc ca un antreprenor.
Probabil gândirea de jurnalist nu o să iasă niciodată, o să lase loc gândirii de antrenor, dar acolo o să rămână tot timpul.
Alina Bădălan: Şi mi-am dat seama de un lucru. Eu, când eram reporter, credeam că nu ştiu să fac nimic altceva şi că o să mor cu meseria asta în braţe. Când am părăsit presa, mi-am dat seama că ştiu să fac o grămadă de lucruri.
Ştiam să fac şi o campanie, ştiam să construiesc foarte multe şi acum realizez că a fi reporter e o meserie completă care te învaţă să te descurci în orice situaţie. Faci foarte multe lucruri, reporter fiind, doar că nu ştii treaba asta.
Autor: Andreea Iordache andreea.iordachepaginademedia.ro
Comentarii