FACE OFF. Una dintre cele mai apreciate actriţe din România pe plan internaţional, Ana Ularu a venit în Studioul Pagina de Media pentru a vorbi, în mod deosebit, despre un nou rol, cel din serialul Spy/Master, ce va fi disponibil în România pe HBO MAX, din 19 mai.
Producţia este o miniserie cu 6 episoade şi spune o poveste din perioada comunistă din România. Personajul principal, Victor Godeanu, este inspirat de viaţa lui Mihai Ion Pacepa, fost general al Securităţii şi cel mai important consilier pe care l-a avut Nicolae Ceauşescu.
Spy/Master se lansează la doi ani de la moartea lui Pacepa. Pacepa a decedat în data de 14 februarie 2021, în SUA, ca urmare a infectării cu COVID-19. A fost înmormântat în cimitirul militar Arlington din America.
Acţiunea serialului Spy/Master este plasată la apogeul Războiului Rece şi prezintă o săptămână din viaţa lui Victor Godeanu (interpretat de Alec Secăreanu), mâna dreaptă a lui Nicolae Ceauşescu (interpretat de Claudiu Bleonţ). Producţia arată că Godeanu este agent dublu, aşa că trebuie să fugă din România, înainte ca acoperirea lui să fie compromisă.
Pentru asta, se foloseşte de o călătorie diplomatică în Germania, ca să poată fugi mai departe, în SUA. În demersurile sale, Godeanu trebuie să evite agenţii KGB şi spionii propriei ţări (interpretaţi de actorii Ana Ularu şi Laurenţiu Bănescu), pe deplin conştient că dezertarea îi va pune soţia (interpretată de Andreea Vasile) şi fiica (Alexandra Bob) în pericol de moarte.
Ana Ularu, despre Spy/Master: „Eu nu am apucat să filmez în România” – Urmăreşte interviul integral pe canalul de YouTube sau pe facebook
Pagina de Media: Ana Ularu, bine ai venit la Pagina de Media. Ştiu că îţi place să spui că eşti actor, nu actriţă. De ce?
Ana Ularu: Da, mie îmi place să zic că sunt actor, nu ştiu de ce, îmi e mai logic.
E mai greu pentru femei în lumea artistică?
Ana Ularu: Da, dar e greu pentru femei oriunde. Dar nu vreau să de devină totul acum o „vale a plângerii”. Pur şi simplu mie îmi place foarte mult cuvântul actor. În afară de faptul că e „internaţional”, are sorgintea aceeaa latină a omului care acţionează asupra a ceva şi mi se pare că (acest sens, n.r.) se pierde un pic cu sufixul celălalt. Dar, în acelaşi timp, sunt şi actriţă când vreţi voi.
Mâine (19 mai, n.r.) va avea loc în România premiera, la HBO MAX, a serialului Spy/Master, în care ai şi tu un rol principal. Cum au fost filmările pentru acest proiect?
Ana Ularu: Filmările au avut loc în Anul Domnului 2022, parţial în România – eu, evident, că nu am apucat să filmez în România, parţial la Budapesta, care este oraşul meu de suflet. Am lucrat foarte mult acolo şi deja e ca un fel de a doua mea casă. E o bucurie când ajung acolo.
VIDEO. Ana Ularu, în Studioul Paginademedia la Face Off
Tu oricum trăieşti în mai multe ţări...
Ana Ularu: Unde mă pui, acolo trăiesc...
Filmările au avut loc mai mult în Ungaria
Te-ai gândit, aşadar, să faci şi din Ungaria un „acasă”?
Ana Ularu: Nu, pentru că deja aberăm din punctul ăsta de vedere. Adică deja sunt prea multe valize, în prea multe locuri. Am nişte discuţii absolut suprarealiste cu fiica mea, care îmi zice să mergem la Guliver. Îi zic, „Nu, mam, Guliver e în Valencia”. Şi zice, „Ok, să mergem în Hide Park”. Îi spun: „Nu, Hide Park, nu-i aicea”.
Trebuie să îi explic un pic conceptul de graniţe şi ţări şi tot aşa... E bine că pentru ea lumea e cât se poate de accesibilă mental în clipa asta.
Nu m-am gândit la Budapesta să fie o casă, dar ea de vine de fiecare dată, cu mare bucurie, o casă, atunci când filmez acolo. Filmările la Spy/Master au avut loc acolo, foarte mare parte din echipa noastră a fost din Ungaria...
Am avut marea bucurie să mă reîntâlnesc cu Adrienn Schön, care a fost make-up artistul de la un film pe care l-am făcut mai demult, film intitulat „The Man Who Was Thursday” – Adrienn este o machioză absolut minunată, care mă face întotdeauna să mă simt foarte bine.
Am avut ocazia să mă reîntâlnesc cu Christopher Smith, regizorul serialului, cu care mai lucrasem la „Alex Rider” (2020). Chris este garanţia faptului că un serial va arăta extraordinar şi că acţiunea va fi în mod real acţiune. Cris are o înţelegere intrinsec organică a cinema-ului şi a cinema-ului de calitate.
Este hrănit aşa intravenos, cu „Scarface”, cu „Godfather” şi, de fiecare dată când face câte un tribut de orice fel, creşte valoarea unei scene enorm de mult, doar gândind cum să plaseze o cameră sau sublimând totul la un singur gest care face să explodeze o scenă şi tot aşa.
Acest serial a fost o bucurie generală de reîntâlnire cu toţi colegii mei, cu Alec Secăreanu, cu Laurenţiu Bănescu, cu Iulian Postelnicu – cu care mai făcusem o reclamă, în 2005, şi tot aşa. Dar a fost şi o bucurie a întâlnirii cu alţi creatori din alte ţări şi de la alte proiecte.
Cât au durat filmările?
Ana Ularu: În total cred că au durat vreo trei luni. Eu am avut un hiat destul de mare, am filmat un pic în iunie, după care m-am dus şi am făcut un cu totul alt serial – am terminat ce mai aveam de făcut la „The Power” pentru Amazon – şi după aia m-am întors în toamnă.
Adică a fost aşa, un un cocktail de personaje în capul meu în în vara anului trecut...
GALERIE FOTO - Ana Ularu interpretează rolul unei agente KGB în noul serial Spy/Master de la HBO MAX
Şi premierele se întâmplă toate anul acesta...
Ana Ularu: Premiera serialului „The Power” de pe Amazon a fost deja, pe 31 martie. Din toată inimioara mea de actriţă româncă sper că acest serial se va vedea şi în ţara noastră. „Spy/Master” are premiera pe 19 mai, şi îl recomand.
Tu ai apucat să-l vezi?
Ana Ularu: Am apucat să văd două episoade. Şi adică faptul că sunt atât de entuziasmată de el vine şi din punctul de vedere al spectatorului, care vrea să vadă ce se întâmplă mai departe. Scenariile mi s-au părut perfecte de la început. La aceste două proiecte – şi la „The Power”, cu un an în urmă, şi la „Spy/Master” –, cum face lumea binge (urmărirea a mai multor episoade unul după altul, n.r.) de privit seriale, eu am făcut binge de citit scenarii.
Eram în Portugalia, primisem scenariile de la Domnica Cârciumaru şi am zis „Hai să începem cu primul episod” şi nu ne-am oprit până la al patrulea. Şi am zis „Nu, nu, hai să mai rămână şi pentru mâine”.
Pentru că încheierile erau atât de mişto, codiţele astea de peşte – cliffhanger-urile (finalurile dramatice ale episoadelor, menite să ţină spectatorii în suspans până la următorul episod, n.r.) – erau atât de mişto din scenarii, încât nu te puteai opri, nu te puteai opri.
Uite, apropo de asta, la câtă experienţă de făcut filme şi seriale ai acumulat, deja poţi să-ţi dai seama cum se va vedea produsul final, doar din ce filmezi?
Ana Ularu: Nu, pentru că un film este un proces de colaborare şi el poate fi adus la valoarea lui, la puterea 100%, în oricare punct al procesului creativ, sau poate fi distrus în oricare punct al procesului creativ.
Şi, din păcate, în natura meseriei noastre este să nu avem foarte mult control. Această lipsă de control cred că e trăgaciul care-i trimite pe foarte mulţi dintre actori în spatele camerei şi îi face să regizeze.
Pentru că e poate deveni, la un moment dat, frustrant faptul că tu asiguri o rotiţă din mecanism, dar că mecanismul pe care tu, altfel, îl vedeai perfect poate să fie eronat, pentru că alte rotiţe nu funcţionează după logica ta, să zicem. Mie mi s-a întâmplat să fac un film foarte bun şi să fie stricat la montaj.
Ştiu despre ce vorbeşti, despre „Siberia”, film în care ai jucat alături de Keanu Reeves...
Ana Ularu: Da, acel film, la montaj, a devenit un alt film.
Şi când v-aţi dat seama de asta, cum aţi reacţionat? Ce ai discutat cu Keanu, la vremea aceea, despre asta, dacă ne poţi spune?
Ana Ularu: El a încercat să conducă un pic în altă direcţie povestea, dar, până la urmă, a respectat viziunea regizorului... În afară de asta, cred că am câştigat distanţa mentală faţă de „Siberia” încât să pot zice „Da, era o poveste extrem de frumoasă, a fost un proces minunat şi o întâlnire foarte bună”, chiar dacă filmul a fost mai puţin decât ceea ce făcuserăm noi...
Ana Ularu: „Spy/Master este unul dintre proiectele care mă bucură foarte mult" - TRAILER OFICIAL
Bun, atunci, din tot ce ai făcut tu până acum, care e filmul sau proiectul care te unge pe suflet numai cât te gândeşti la el?
Ana Ularu: Acesta („Spy/Master”, n.r.), de exemplu, este unul dintre proiectele care mă bucură foarte mult.
Spune-ne de ce?
Ana Ularu: Se spune că dacă nu e bine pe pagină nu va fi bine nici pe scenă. Iar acesta era foarte bine încă de pe pagină (din scenariu, n.r.). Şi mi se pare că tot ceea ce s-a întâmplat la filmat a fost o încununare a ceea ce era minunat pe pagină. Viaţa care a fost dată personajelor a fost minunată.
De aceea spun că „Spy/Master” a fost, în sine, un episod minunat din viaţa mea, pentru că au fost nişte filmări extrem de relaxate, în care în fiecare zi veneai la platou şi abia aşteptai să vezi ce se mai întâmplă.
Asta cred că mi se mai întâmplase până acuma doar la „Emerald City” (2017). De fapt am avut norocul să mi se întâmple de foarte multe ori şi mi se pare că de fiecare dată când ierarhizez fac o nedreptate unui alt proiect.
Tu vorbeşti acum despre toată echipa care construieşte un film, nu?
Ana Ularu: Da. Pentru că noi aşa funcţionăm: suntem atât de buni cât este de bună cea mai mică rotiţă din maşinărie. Depindem toţi unii de ceilalţi şi asta face să fie foarte frumoasă colaborarea în cinematografie. Asta face cinematografia să fie fascinantă.
Şi pentru că tot vei păstra amintiri atât de frumoase de la lucrul pentru acest proiect, care e momentul preferat din rutina de la filmările pentru „Spy/Master”?
Ana Ularu: Parte din rutina de la aceste filmări era momentul în care minunatele noastre producătoare Ioanina şi Denisa făceau o comandă de cafea pentru toată lumea. Momentul acela în care venea cafeaua era o bucurie, deşi, evident că exista cafea şi la catering. Aceste mici răsfăţuri absolut minunate. Şi faptul că era o atmosferă extrem de relaxată, de creativă.
Era o bucurie să intri şi să desluşeşti o scenă. În momentul în care mergeai la blocking, la repetiţie, ca să faci scena, înainte să le-o arăţi directorilor de imagine şi restului echipei, înainte practic să fie luminată scena, totul era o bucurie de fiecare dată: a descoperirii, a făcutului de mişto-uri, a făcutului de dreptate personajului tău sau a unei surprize pe care puteai să o faci pertenerului tău...
A fost extrem de relaxant să mergi şi să lucrezi cu oameni în care ai încredere total, de care te bucuri şi care se bucură de tine şi cu care ştii că poţi să urci pe munte.
Ai avut scene dificile pentru aceste filmări?
Ana Ularu: Mi se par toate scenele dificile şi, de fapt, nici una. Toate sunt plăcute. De cele mai multe ori poate să fie foarte simplă şi plăcută şi o scenă de cascadorii extrem de intense, iar două replici în aparenţă simple să ridice mari dificultăţi, să nu le găseşti sensul şi bucuria câtuşi e puţin. Dificil este totul şi nimic. Este o meserie dificilă şi superbă
Ai vreo dietă anume sau un anume program de sport de care te ţii în perioadele în care filmezi?
Ana Ularu: E ceva care nu mi-a sunat bine niciodată, să mă restricţioneze în vreun fel. Am nevoie de sport, pentru că am crescut fiind foarte sportivă şi după aia am lăsat mişcarea o perioadă foarte lungă şi am fost o fumătoare avidă, după care mi-am redescoperit bucuria asta pentru sport, pentru că sunt un om cu foarte multă energie şi trebuie consumată energia asta şi am nevoie de competiţia asta cu mine.
Dar nu am avut timp să fac nici un fel de sport în timpul filmărilor pentru „Spy/Master”, iar atunci când nu filmam eram părinte. Cum s-a întâmplat, de fapt, la toate filmările din ultima vreme: atunci când nu filmăm (cu referire şi la soţul ei, care este şi el actor, Marc Rissmann – n.r.) suntem părinţi, nu avem timp de alte răsfăţuri.
GALERIE FOTO - Este căsătorită cu actorul german Marc Rissmann. Cei doi au jucat împreună în serialul Spy/Master
Câţi ani are fetiţa ta acum?
Ana Ularu: Doi.
Să-ţi trăiască mulţi înainte!
Ana Ularu: Mulţumesc.
Ai luat-o cu tine la filmări?
Ana Ularu: Da, la toate. N-aveam ce face.
Şi tu, şi soţul sunteţi amândoi actori. Aşadar când filmaţi amândoi cine are grijă de ea?
Ana Ularu: La „Spy/Master” am jucat amândoi şi am avut şi noroc, pentru că atunci când filmam eu avea el grijă de ea şi când filma el aveam eu grijă de ea. Aşa facem. Şi la sfârşitul zilei ne reunim, pentru că asta încercăm: să ţinem familia împreună. Mi se pare esenţial pentru ea şi pentru noi să ne ştim împreună într-un loc. Pentru că, altfel, munca noastră ne-ar separa foarte tare.
Ai trăit în această lume a filmului de mică... Fetiţa ta te-a întrecut cu mult, ea a debutat la două luni.
Ana Ularu: Da. Şi după aceea a vut un rol serioas, de două zile, la un an şi un pic.
E conştientă de ceea ce face?
Ana Ularu: Nu, dar e foarte drăguţ că, la ultimele filmări, acum mai puţin de o săptămână, eram într-un loc în Anglia şi era o pictură impresionistă cu o scenă câmpenească, cu o livadă de măslini şi cu personaje care stăteau şi făcea un picnic. Şi ea a zis: „Ia, uite, ca atuncea când am filmat noi două”.
Pentru că una dintre scene era cu ea care mânca rodie într-o livadă de măslini, o poveste din anii ’30, şi a făcut legătura.
Dar te vede în filme?
Ana Ularu: Nu ştiu dacă îşi dă seama ce vede, pentru că ne vede şi pe mine, şi pe soţul meu pe ecran. A fost acolo la toate filmările de la „1883” (2021-2022), serialul Parmound Plus în care joacă soţul meu, a stat nu ştiu câtă vreme pe scaunul lui Sam Elliott, şi zice „Papa” sau „Mama”, dar nu cred că-şi dă seama exact ce se întâmplă.
Tu vorbeşti patru limbi, câte limbi vorbeşte ea?
Ana Ularu: Eu vorbesc cinci.
O, iartă-mă, ce limbă s-a adăugat?
Ana Ularu: Italiana. Vorbesc franceză, engleză, germană, spaniolă şi italiană. Spaniola e ca a doua natură, pentru că am fost la şcoala spaniolă timp de 12 ani.
Ai tu un talent pentru limbile străine?
Ana Ularu: Da, cred că da.
Le înveţi uşor...
Ana Ularu: Probabil ajută urechea muzicală. Cred că ăsta e unul dintre talentele mele. Nu am talent deloc la cântat la instrumente muzicale. Adică n-am răbdare... Am primit mai mult talent acolo şi mai puţin talent dincolo. Şi nici n-am carnet de conducere.
Dar acasă în ce limbă vorbiţi voi între voi?
Ana Ularu: Eu vorbesc română cu ea, Mark vorbeşte germană cu ea, noi vorbim engleză şi ea înţelege, pentru că se vorbeşte despre ea deseori în engleză. Eu îi mai spun şi lucruri în germană, pentru că sunt anumiţi termeni pe care-i are doar în germană. Şi atunci, da, facem o salată lingvistică.
Dar atunci când te enervezi, în ce limbă îţi vine să te exprimi mai uşor?
Ana Ularu: Mă enervez deseori în engleză, dar depinde. Pentru că în trafic mă enervez în română, rău.
Chiar dacă nu conduci în România...
Ana Ularu: Nu conduc nicăieri, dar mă enervează cum conduc şoferii din România, care ar trebui să aibă mai multă grijă la trecerile de pietoni. E sinistru ce se întâmplă...
Cât timp stai în România şi ce proiecte mai ai şi aici?
Ana Ularu: Am un spectacol la Teatrul Act, „Constelaţii”, am „Carusel”, la Teatrul Bulandra, pe 2 iunie...
Şi până atunci rămâi în ţară?
Ana Ularu: Rămân până vine următoarea propunere... Cred că voi merge, în sfârşit, la TIFF, după doi ani, ceea ce mă bucură foarte tare, pentru că în ultimii doi ani de fiecare dată când era acest festival eu filmam. Acum nu particip cu nimic în competiţie, dar mă bucur foarte tare să pot fi din nou acolo.
Dacă ar fi să renunţi la ceva: la teatru sau la film?
Ana Ularu: La nici una. Niciodată. Domnul Florin Zamfirescu zicea chestia asta şi îl citesc la nesfârşit. E ca şi cum ai întreba dacă îmi place să merg mai mult cu dreptul sau cu stângul.
Dar ştiu că faci eforturi destul de mari, pentru a menţine şi prezenţa ta pe scena teatrului din România.
Ana Ularu: Da. Şi are mai puţin legătură cu vanitatea... Felul în care îmi exercit eu meseria funcţionează aşa: cu aceste două laturi.
Spectacolul „Omul cel bun din Seciuan” (de Bertolt Brecht, regizat de Andrei Şerban la Bulandra), cu tine şi cu Vlad Ivanov în rolurile principale, se mai joacă?
Ana Ularu: Sper că da. Eu insist să se joace. Cred că au fost, într-o perioadă, nişte neînţelegeri apropo de prezenţa mea în ţară. Dar, da, sunt în ţară şi cred că şi eu, şi Vlad Ivanov şi toată lumea ne dorim foarte mult să se joace. Am vorbit recent despre asta, publicul ne tot în treabă. Adică mă mă bucur că ai zis chestia asta şi că s-a spus chestia asta în media, pe Paginademedia.ro...
Sperăm să mai existe spectacolul. Eu nu cred că ar trebui să se caseze încă foarte multă vreme de acum încolo, pentru că insistă să fie cât se poate de actual şi de relevant, ca teatrul de calitate, care transcede momentul în care a fost iscat şi funcţionează în multe epoci.
Eşti unul dintre puţinii actori din România care a reuşit să se extindă pe plan internaţional. E o realitate. Sunt foarte puţini cei care au reuşit să facă asta. Mai ales femei. Şi ştiu că ai şi agent. De cât timp ai agent şi cât de important este asta?
Ana Ularu: Este esenţial. Atunci când eşti extrem de celebru poţi alege tu agentul, în rest el te alege. Se fac, mai mult sau mai puţin, zece ani de când funcţionez în sistemul ăsta. Între timp am schimbat un agent.
Tot ce faci în zona artistică, fie că e teatru, fie că e film, trebuie să treacă prin agent?
Ana Ularu: Nu, cel puţin în cazul meu. Teatrul pe care îl fac e în România, n-are nicio legătură. Iar la filmul pe care îl fac în România, e mai degrabă o chestie logistică. Îi rog pe oameni să îi scrie, pentru că echipa mea trebuie să aibă un calendar, dar nu vor veni să fure banii nimănui.
Şi simţi că deranjează asta?
Ana Ularu: Da.
În general, în România, cred că se suferă crunt de boala asta: „Aoleu, ai uitat de unde ai plecat...”
Ana Ularu: Nu, n-are legătură cu asta. Are legătură cu faptul că un agent înseamnă drepturi protejate şi o organizare mai bună. Şi este, bănuiesc, foarte plăcut pentru foarte multă lume şi foarte multe firme care apar ca ciupercile după ploaie să funcţioneze în ceva care sfidează drepturile omului major.
Un agent înseamnă şi protecţie, înseamnă garanţia că vei fi plătit la timp, înseamnă garanţia că vei fi plătit măcar parţial cât merită să fii plătit. Înseamnă că nu o să te pună nimeni să te schimbi de costum într-un canal şi tot aşa. E mult mai amplă discuţia. Noi suntem probabil una dintre puţinele ţări în care nu se mai funcţionează după sistemul ăsta şi nu înţeleg de ce.
Dar s-a funcţionat vreodată în România după acest sistem, cu agent?
Ana Ularu: Foarte puţin, s-a încercat, dar cred că toată lumea s-a speriat, pentru că nu erau agenţii pregătiţi, pentru că nu era sistemul pregătit, cred că mai mult despre asta a fost vorba. E mult mai simplu să-i spui unui actor începător „Bănuţii sunt” şi actorul începător să nu se gândească că, dacă el se duce la acei 20 lei, cam aia va fi cota lui pentru totdeauna.
Adică, dacă în momentul în care actorii tineri fac un dumping sinistru şi înţeleg parţial, pentru că trebuie să-şi plătească chirii şi tot aşa, ei nu realizează că la un moment dat încolo trebuie să-şi apere un pic drepturile, pentru că altfel vor ajunge să-şi ia pensia în aceiaşi parametri.
Ai lăsat de înţeles că nu prea faci film în România... De ce crezi că nu mai vin regizorii din România către tine?
Ana Ularu: Nu ştiu. Poate că nu sunt poveşti pentru mine la momentul acesta. Poate că lumea e speriată de agenţi. Eu tot spun peste tot că agenţii n-au treabă cu chestia asta, dar fie ce-o fi...
Hai să dăm numele agentului şi numărul de telefon.
Ana Ularu: Nu se poate face asta.
Dar agentul n-ar trebui să fie făcut public? Ca să putem să te accesăm?
Ana Ularu: Nu, nu.
Şi atunci lumea cum ajunge la agentul tău?
Ana Ularu: Vorbesc cu mine, cum se vorbeşte în România, în general, cu actorul. Îmi dau seama, aşa, ca după legea compensaţiei, că probabil urmează ceva absolut fabulos pentru mine în cinematografia românească, pentru că n-a mai fost de ceva vreme în ceva. Dar întotdeauna suna aşa, că mă plâng. Nu mă plâng, doar că mi-e dor să fac un rol aici.
Ce film românesc ai văzut cel mai recent şi ţi-a plăcut?
Ana Ularu: Am văzut „Oameni de treabă” şi mi-a plăcut la nebunie de Iulian Postelnicu. Mi se pare că a făcut un rol fabulos acolo şi cinste lui Paul şi tuturor care l-au lăsat să facă ceva atât de mişto, de creativ şi atât de curajos. Şi Crina Semciuc e minunată, o ador.
Aşadar, urmăreşti filmele româneşti...
Ana Ularu: Da, abia aştept să văd şi „Boss” şi multe dintre filme.
Mai merge Ana Ularu la castinguri?
Ana Ularu: Da.
Crezi că la un moment dat ar trebui să nu mai faci asta?
Ana Ularu: Probabil o să fac mai puţin. E mult mai plăcut să ţi se dea un tort, decât să-ţi iei număr de ordine.
Şi nu e un „tort” nemeritat, pentru că de fapt tu ai atâtea probe date deja, în filmele pe care le-ai făcut...
Ana Ularu: Da. Dar, pe de altă parte, îmi dau seama că asta e parte din meseria mea... Dar mi-ar plăcea, fireşte, să primesc un telefon şi să mi se spună „Hei, uite, m-am gândit la tine pentru rolul ăsta” sau „Am scris asta pentru tine” şi tot aşa. E plăcut, într-adevăr. Dar dau şi probe, pentru că până la urmă e parte din meseria mea şi sunt foarte obişnuită să dau probe.
Am o capacitate de învăţare a textului extrem de rapidă, cultivată în ani de zile de făcut nu ştiu câte self-tape-uri pe zi sau probe din astea, cu câte cinci, cu câte zece pagini din accente diferite...
Cum era Ana Ularu în facultate? Erai o elevă ascultătoare?
Ana Ularu: N-am fost în viaţa mea ale ascultătoare. Am fost parţial revoluţionară, parţial fascinată de anumite cursuri şi de anumite chestii, speriată, evident...
Cum ai sfătui o tânără actriţă? Ce sfaturi i-ai da la început de carieră?
Ana Ularu: Curaj, curaj şi forţă! Şi cred că fiecare dintre noi trebuie să ne facem un soi de evaluare constantă, legată de cât de mult mai iubim încă meseria. Pentru că obstacolele pe care le primim sunt atât de dese, încât doar o dragoste reală faţă de artă te ţine acolo.
Care au fost pentru tine cele mai mari piedici în cariera de actriţă.
Ana Ularu: În facultate, cel mai mare obstacol eram eu. Treceam printr-o perioadă în care eram extrem de serioasă, în care îmi pierdusem complet spiritul ludic şi în care jucam prost. Şi, la un moment dat, când s-a declanşat din nou spiriduşul interior şi bucuri, m-am reîndrăgostit de meserie în mod real, pentru că ea devenise un soi de extemporal la Fizică.
Eşti mamă, eşti soţie. S-a schimbat mult viaţa ta, în ultimii doi-trei ani. Cum te simţi acum?
Ana Ularu: Mi-e frică de tot, constant. Nu-mi era frică de nimic, acum mi-e frică de tot. Puţin glumesc, dar într-adevăr, este foarte bizar şi frumos şi crud să trăieşti aşa, cu inima pe-afară, pentru că data de 01 martie 2021 a fost ultima zi în care inima mea a mai fost în schelet. De pe 2 martie, ea a ieşit şi umblă prin lume. Şi e enorm de multă responsabilitate.
E cea mai mare bucurie posibilă să îi arăţi lumea unui om şi să-l vezi cum o descoperă, să vezi speranţa din el şi să încurajezi flacăra asta a bunătăţii şi a speranţei din el. Probabil că sunt tot felul de resorturi interne pe care nici nu-mi dau seama că le am şi care s-au activat, care ajută, ajută artistul din mine şi tot aşa.
Ai fost mamă, cred, pentru filmări, până să fii mamă în viaţa reală...
Ana Ularu: Încontinuu. Asta era gluma la un moment dat. „Arme şi bebeluşi”, ăsta e numele biografiei mele. Dacă nu nasc, trag, cam despre asta era vorba. Cred că m-am îmblânzit foarte mult din foarte multe puncte de vedere, de când sunt mamă. Pe de o parte cred că am devenit capabilă de crimă, dacă cineva îmi răpeşte puiul.
Pentru că eşti acasă la Pagina de media aş vrea să ne spui ce contact mai ai cu lumea media din România. Mai citeşti presa de aici?
Ana Ularu: Cred foarte mult în Biziday. Citesc presă sporadic şi citesc presă internaţională, în general, ca să mă panichez global de tot. În rest, dragoste şi respect faţă de presă. Sunteţi esenţiali... Într-adevăr, sunt mult mai multe pastiluţe gata mestecate şi accesibile peste tot, dar cred că presa adevărată va trăi etern.
Autor: Anca Bejan anca.bejanpaginademedia.ro
