Premiat cu Gopo pentru Oameni de treabă (îl găsiţi pe Netflix). Securist în serialul HBO Spy/Master (inspirat din fuga lui Pacepa din România). Actor în Moromeţii 3. Şi multe, multe altele...
Cariera şi povestea actorului Iulian Postelnicu, prezent în studioul Paginademedia.ro pentru un nou interviu #FaceOFF. Are trei premii Gopo şi roluri râvnite de mulţi actori, dar a recunoscut că nu a curs mereu „lapte şi miere” pe drumul său...
Anul 2023 i-a adus actorului Iulian Postelnicu al treilea premiu Gopo, pentru rolul principal din filmul Oameni de treabă (regia: Paul Negoescu), şi un rol în cel mai nou serial marca HBO, Spy/Master, unde interpretează un securist din „armata” lui Ceauşescu.
De asemenea, tocmai a terminat filmările pentru Moromeţii 3 (regia: Stere Gulea) şi se pregăteşte de lansarea a altor lungmetraje, Încă două lozuri (regia: Paul Negoescu) – în cinema din septembrie şi Libertate (regia: Tudor Giurgiu) – în cinema din octombrie. În ultimii zece ani cariera sa artistică, atât ca actor, cât şi ca scenarist, este pe un trend ascendent.
Înainte de acest succes, însă, Iulian Postelnicu a trăit un adevărat moment de cumpănă în cariera sa. A făcut această dezvăluire pentru Paginademedia.ro, într-un interviu marca #FaceOFF.
Nu va uita niciodată că au fost zile când nu vedea luminiţa de la capătul tunelului, la propriu. Şi asta pentru că era cât pe ce să renunţe la actorie şi să plece să muncească în Cipru, ca să se poată întreţine. Ar fi ales orice job, fie şi unul de genul „împins tava sau angajat la un hotel”, după cum a mărturisit chiar el.
Iulian Postelnicu: „Făceam gândaci, buburuze, pitici”
„Îmi mai trimiteau ai mei bani, mai aveam o reclamă sau două. Mai erau evenimente pe care le făceam pentru diverşi organizatori, pentru diverse campanii promoţionale, firme sau tembuilding-uri.
Făceam gândaci, buburuze, pitici... Dar erau o bucurie că le făceam şi pe astea, Doamne, iartă-mă! Câştigam nişte bani. Şi m-au ajutat, şi am şi poveşti mişto cu ele.
A fost o experienţă foarte frumoasă, nu mă plâng de lucrul ăsta. Cam din asta trăiam, din evenimente. Am făcut Moş Crăciun şi pe la grădiniţe, şi acasă, în privat”, şi-a amintit Iulian Postelnicu, în interviul oferit pentru episodul #FaceOFF cu numărul 3, care poate fi urmărit integral atât în acest articol, cât şi pe canalul de YouTube Paginademedia.ro.
Sumarul de subiecte din interviul #FaceOFF cu Iulian Postelnicu
Iulian Postelnicu a mai povestit, de asemenea, următoarele:
- cum a identificat că vocaţia de actor i se potriveşte-mănuşă;
- cum s-a descurcat la examenul de admitere la UNATC, în ciuda emoţiilor care îl făceau se tremure;
- cum a fost ucenicia în ale artei dramatice alături de Bibanu’ scenei româneşti – Dem Rădulescu;
- cum a creat propria metodă de actorie care să îl ajute să dărâme miturile care îi bântuie pe mai toţi actorii în primii ani de formare;
- cum a manageriat frica părinţilor săi, care se temeau pentru el, crezând că nu va putea să câştige suficient din această meserie;
- de ce regretă că a ieşit din distribuţia serialului Las Fierbinţi de la Pro TV şi de ce s-a întâmplat asta;
- cum se prezintă şi astăzi la casting-uri;
- cum lucrează pentru fiecare rol în parte;
- cum şi de ce s-a apucat să scrie scenarii;
- cum se îngrijeşte pentru a putea fi într-o formă care să-i permită că muncească mult şi cât mai mult timp de acum înainte;
- cum pune cărămidă cu cărămidă pentru a mai împlini un vis: acela de a juca pentru producţii internaţionale.
Fiul său, Luca, a debutat deja pe marile ecrane: are un rol important în filmul Oameni de treabă
De asemenea, Iulian Postelnicu a dezvăluit, pentru Paginademedia.ro, că fiul său, Luca, în vârstă de 11 ani, a debutat deja pe marile ecrane... chiar în filmul Oameni de treabă, unde a avut un rol serios: l-a interpretat pe fiul personajului realizat de actriţa Crina Semciuc.
VIDEO. Iulian Postelnicu: „Eu dacă aş fi regizor şi aş căuta un actor sau o actriţă, nu mi-aş dori pe cineva care e împins în faţă de directorul de casting”
- Paginademedia.ro: Anul acesta e unul foarte bun pentru Iulian Postelnicu. Tocmai ai luat al doilea premiu Gopo pentru un rol principal, cel din filmul „Oameni de treabă” de data aceasta... Şi urmează multe premiere...
Iulian Postelnicu: Da, aşa e. Cel mai aproape acum este serialul ăsta de pe HBO, Spy/Master.
- Unde faci echipă cu Ana Ularu, pe care am avut-o şi noi la un alt interviu. Şi ne-a spus numai lucruri foarte frumoase despre tine şi de la filmări...
Iulian Postelnicu: M-am distrat foarte tare cu ea la filmări.
- Ne-a spus Ana că i-a plăcut foarte mult ce ai realizat la o scenă cu un sandviş. Despre ce este vorba?
Iulian Postelnicu: Era o secvenţă dintr-unul din episoade, când personajul pe care-l îl fac mănâncă. Şi nu trebuia să mănânce, ci trebuia să-l aştepte pe personajul pe care l-a făcut Alec Secăreanu. Dar eu am mâncat, pentru că îmi era foame. Am mâncat din sandviş-urile care erau acolo la micul dejun, în holtelul unde se întâmpla scena din poveste.
N-am făcut-o încât să deranjez secvenţa. Pentru că, ştii, e şi partea aia în care te apucă, dacă nu ai text, să sgârii tabla ca să atragi atenţia asupra ta. Am încercat să mănânc cât mai discret. Dar cred că tocmai asta le-a plăcut şi a distrat-o pe Ana foarte tare. Ne-am simţit foarte, foarte bine acolo.
- Contează pentru tine, la filmări, să te simţi bine cu echipa?
Iulian Postelnicu: Da, cel mai mult...
- Dar au fost şi filme unde, deşi ţi-a plăcut producţia, nu a fost atât de bine la filmări?
Iulian Postelnicu: Nu cred că am avut în ultimii ani, dacă e să iau aşa filmele, nu cred au fost echipe în care să mă simt tensionat, să am o relaţie mai conflictuală cu cineva sau nu. Mă simt bine în echipa astaa, e adevărat, e şi lumea mică, cel puţin în zona asta de producţie.
Pe partea tehnică se repetă oamenii, de la machiaj, la costume, lumini, sunet – îi găseşti cam tot pe aceia şi deja te împrietenşti cu ei – cu regizorii sau cu regizoarele cu care am lucrat până acuma m-am înţeles, că de aia am şi făcut. Iar cu colegii actori şi actriţe la fel, m-am înţeles...
- Cea mai mare parte crezi tu că este meritul tău? Reuşeşti tu să faci ceva anume, să fii iubibil? Sau nu?
Iulian Postelnicu: Sunt oameni foarte mişto, sunt mulţi oameni foarte mişto şi atuncea cred că interacţiunea e mai uşoară. Dimpotrivă, eu sunt mai guşter, aşa ca personalitate?
- Poţi să descrii un pic un guşter?
Iulian Postelnicu: Fuge... Intră în vizuine, se ascunde, nu-s aşa de efervescent...
Iulian Postelnicu: „Castingul a fost drăguţ, pentru că l-am luat”
- Pentru că tot am menţionat şi filmul care ţi-a adus recent încă un Gopo pentru rolul principal, „Oameni de treabă”... Ce a însemna pentru tine acest film? Şi cum a fost la casting?
Iulian Postelnicu: Castingul a fost drăguţ, pentru că l-am luat. Şi aici a ajutat foarte mult, pentru că a amintit de mine, Florentina Bratfanof.
- Cu care de când te ştii, apropo?
Iulian Postelnicu: Sunt nişte ani.
- Contează să ai o relaţie foarte bună şi cu agenţii de casting?
Iulian Postelnicu: Cred că da, contează. Da, asta n-ar trebui să fie un avantaj pentru tine ca actor, până la urmă povestea aia e mai importantă. Eu dacă aş fi regizor şi aş căuta un actor sau o actriţă, nu mi-aş dori pe cineva care e împins în faţă de directorul de casting. Dintre persoanele care am lucrat în ultimul timp, cu Florentina şi cu Domnica Cârciumaru, am lucrat foarte bine.
La castingul pentru Oameni de treabă am avut emoţii, pentru că nu ştiam dacă o să mai ia sau nu Paul Negoescu. El spusese că vrea un personaj mult mai prost decât ceea ce reprezentam eu acolo la primele întâlniri de casting. Ştiam că vrea asta, pentru că aşa citisem şi eu scenariul. Ilie nu e un o lumină pe pământ, dar nici nu voiam să joc ceva foarte gros, un anume soi de prostie.
Ca la un spectacol făcut de copii, ca la o serbare... Şi-atuncea coloram foarte, foarte puţin, dar nu suficient încât să fie şi îi tot spuneam „O să fie, o să fie, îl fac, ştiu”... Şi uite că m-a luat. După aia, am repetat eu cu mine acasă.
- Cum repeţi tu cu tine acasă, la ce te referi?
Iulian Postelnicu: Odată ce, odată ce citesc scenariul şi îl desfac, scot din el toate informaţiile pe care le pot scoate cât mă duce amintea pe mine despre un personaj sau altul...
- Şi ai voie să te ducă pe tine mintea? Căci s-ar putea să te ducă pe o direcţie pe care regizorul nu o vede... Fiindcă tu trebuie să descifrezi un fel de istoric al personajului dinainte de momentul acţiunii din text.
Iulian Postelnicu: Da, dar de regulă ştie şi regizorul foarte bine. Dacă regizorul este competent, ştie ce-ţi cere. Şi atuncea e o treabă de echipă. Te verifici cu el. În cazul acesta, s-a nimerit şi am înţeles la fel şi regizorul, şi eu.
Am simţit amândoi acest scenariu ca pe o comedie specifică Tarantino şi fraţilor Coen. Şi asta fac acasă când lucrez: iau datele astea ale personajului, unde nu sunt suficiente, mai bag eu între ele, umplu, colorez cu chestii personale, tocmai ca să-mi fie mai uşor să nu uit...Apoi încep să învăţ datele geografice ale personajului, dar nu învăţ replicile deloc, chiar le dau la o parte...
- De ce nu înveţi textul dinainte?
Iulian Postelnicu: Pentru că aş învăţa nişte tonuri, aş învăţa ca pe o poezie, cu o anumită exprimare. Aşa că mai degrabă învăţ ideea şi ţin minte ideea. În timp, dacă ai, să punem, cam o lună, şi în cazul ăsta am avut două luni, nu mai e nici un fel de nevoie să-l înveţi. Practic îl ştii pe tot. Dar pentru filmul Arest, de exemplu, m-am întâlnit cu Papi (Alexandru Papadopol, n.r.) şi-am dat textul de multe ori împreună.
După asta începi să lucrezi la chestii de aspect. Ca să fie un pic mai diferit de mine personajul, ca apariţie, să nu fiu eu atât de recognoscibil.
Lucrez la postură, la felul în care vorbeşte, la accent în cazul din Oameni de treabă, unde a fost nevoie de revenire la un accent moldovenesc, dar modificat pentru pentru zona Botoşaniului. Apropo de asta, am citit nişte nişte comentarii ale unor persoane care spuneau că nu aşa vorbesc moldovenii. Ba fix aşa vorbesc moldovenii din Botoşani. Mă lupt cu oricine pentru chestia asta.
- Apropo de Moldova, pentru că tu eşti din Focşani. Cum era Iulian Postelnicu pe vremea când era în Focşani?
Iulian Postelnicu: Golan, un golănaş. Dar moderat, pentru că am prins adolescenţa şi liceul în perioada aceea imediat după Revoluţie. Am făcut liceul între anii 93-97. Focşaniul, nefiind un oraş universitar, nefiind mare, nu era atât de viu din punctul de vedere al activităţilor pe care tinerii le mai fac. Mai fumam, beam, e adevărat, dar cam asta era tot.
- Când s-a gândit Iulian să ajungă actor?
Iulian Postelnicu: Cred că a fost pe la sfârşitul clasei a X-a, după ce am avut o reprezentaţie cu un spectacol al clubului de teatru din liceu...
- Şi cum ai intrat în acest club de teatru din liceu?
Iulian Postelnicu: Din dorinţa mea să scap de şcoală. Şi faptul că a fost uşor, relaxant, că a fost chiulit, între ghilimele, că am lipsit de la şcoală şi că am scăpat de povara aia... Toate acestea cumva au dublat satisfacţia. Mi-a plăcut şi apoi mi-au dat un premiu şi m-am simţit foarte bine şi am crezut că „Gata, asta este de-acuma”. Dar nu eram foarte foarte chitit pe ideea de a face actorie.
- Dar când ai fost foarte chitit?
Iulian Postelnicu: Cred că pe la sfârşitul clasei a XI-a. Îmi amintesc că în clasa a XII-a am intrat cu ideea de a da la Teatru şi musai la Bucureşti.
- Ce-ţi mai aminteşti despre admitere?
Iulian Postelnicu: Că proba de povestire sau monolog a fost foarte stresantă, că am avut emoţii foarte, foarte mari, tremuram. Mai ţin minte că la final am mers să mă uit pe tabelul cu admişi şi respinşi şi m-am văzut la admişi, printre primii. Papi intrase înaintea mea.
Apoi ţin minte că în gangul acela de la un UNATC era dl. Dem Rădulescu şi m-a întrebat „Vrei să fii la clasa mea?”. Şi am zi „Da”. Îl ştiam după figură, dar nu ştiam ce mare actor şi pedagog şi om e cultură este. Auzisem despre Bibanu, dar nu făceam legătura cu el.
- Ai fost în ultima lui clasă, ai prins ultimii săi ani de activitate ca profesor.
Iulian Postelnicu: Da, a murit în timp ce noi treceam în anul al III-lea. Din fericire pentru noi, pierderea asta din punct de vedere pedagogic cu a fost atât de mare pentru că eram în anul al III-lea şi lucram deja la soectacolul final, pentru Casandra.
- Dar tu nu prea ai făcut teatru... De ce?
Iulian Postelnicu: Pentru că n-am avut ocazia să fac. Pentru că în momentul în care am terminat nu se câştiga atât de bine din teatru independent. Am făcut nişte spectacole la Green Hours, dar spaţiul de acolo fiind mic, n-ai ocazia să te vadă foarte multă lume şi să audă despre tine. Mai ales că atunci nu era social media.
Nu se câştiga şi am avut noroc să prind alte lucruri care mi-au dat să mănânc, care m-au ajutat alimentar. Şi atuncea n-am avut nevoie şi de teatru. Nu ştiu dacă m-aş fi descurcat să fiu angajat într-un teatru, dacă mi-ar fi plăcut. Că tot vorbeam despre cât de important este cum te simţi. E destul de complicat să stai aşa sub un director, să accepţi să lucrezi pentru că trebuie să lucrezi. Asta, în capul meu.
- Ce au spus părinţii tăi când au aflat că vrei să te faci actor? Aveţi în familie astfel de gene de moştenit?
Iulian Postelnicu: Nu, nu. Părinţilor le-a fost frică pentru mine...
- Şi când le-a trecut frica asta?
Iulian Postelnicu: Cred că abia acuma. Puţin inainte de Arest, când am început să câştig ok şi din scris, şi din din jucat. Adică de prin 2012 încoace, ceva de genul ăsta. Am început să scriu sketch-uri şi mă puteam descurcaaşa. Mai şi jucam.... Am intrat şi în Las Fierbinţi, de unde am şi ieşit repede, după primul sezon, din vina mea..
- Regreţi asta?
Iulian Postelnicu: Regret, da, pentru era o ramură foarte bună. Eu regret că am fost suficient de tâmpit încât să nu fiu deştept.
- Dar ştiu că mai ţii legătura cu echipa de acolo.
Iulian Postelnicu: Da, mai scriu pentru ei. Cu Dragoş Buliga (regizorul serialului, n.r.) mă înţeleg foarte bine şi cu toată lumea de acolo.
- Dar până în 2012, când ai început să te echilibrezi singur din punct de vedere financiar, cum te-ai descurcat? Ştiu că a fost un moment când era cât pe ce să fugi în Cipru?
Iulian Postelnicu: Da, la împins tava sau angajat la un hotel. Îmi mai trimiteau ai mei bani, mai aveam o reclamă sau două. Mai erau evenimente pe care le făceam pentru diverşi organizatori, pentru diverse campanii promoţionale, firme sau tembuilding-uri.
Făceam gândaci, buburuze, pitici... Dar erau o bucurie că le făceam şi pe astea, Doamne, iartă-mă! Câştigam nişte bani. Şi m-au ajutat, şi am şi poveşti mişto cu ele.
A fost o experienţă foarte frumoasă, nu mă plâng de lucrul ăsta. Cam din asta trăiam, din evenimente. Am făcut Moş Crăciun şi pe la grădiniţe, şi acasă, în privat.
Iulian Postelnicu: „Va ieşi în toamnă noul film al lui Tudor Giurgiu, Libertate”
- Care mai sunt premierele de anul acesta?
Iulian Postelnicu: Va ieşi în toamnă noul film al lui Tudor Giurgiu, Libertate, în toamnă sau octombrie. Am un rol secundar acolo, de antagonist.
- Ce ce crezi că a fost prostia ta că n-ai mai rezistat în proiectul Las Fierbinţi?
Iulian Postelnicu: Pentru că n-am ştiut să văd în viitor cum poate să crească proiectul şi m-am apucat eu să vorbesc că „Nu e, dom’ne, ce trebuie”, că „Nu e bine”.
- Adică faptul că te-ai exprimat liber a deranjat echipa de la filmare?
Iulian Postelnicu: Nu e vorba despre libertate, Dragoş oferă libertate de exprimare. E vorba de un soi de aroganţă pe care am manifestat-o.
- Mai ai şi astăzi această aroganţă?
Iulian Postelnicu: Nu ştiu, să zică lumea. Sper că nu... Dar mai păţesc să mă duc aşa în nişte bătălii care sunt iluzorii şi rămân convins în ele. Şi chestia asta nu-mi serveşte nici mie şi de multe ori nu serveşte nici proiectului. Adică s-a întâmplat să nu ascult ce propun alţii sau ce-mi sugerează alţii şi nu funcţionează.
Fiind o treabă de echipă, nu funcţionează atitudinea asta. E mult mai util pentru întreg, să îţi dai seama că tu eşti o parte din tot procesul şi că trebuie să asculţi, să încerci să vezi, să testezi ideea celuilalt. Şi dacă nu merge, vede şi celălalt. E mult mai util aşa, mai constructiv. Dar chestia asta am învăţat-o în timp, numai dând cu capul. A
- Cum ai putea descrie, mai ales pentru tinerii care doresc să urmeze Actoria, metoda în care crezi tu?
Iulian Postelnicu: Când intri într-o astfel de facultate la 18 ani, eşti copil, eşti naiv, eşti lipsit de experienţă de viaţă. Crezi ceea ce ţi se spune şi autoritatea pe care o au un profesor sau un asistent este foarte mare şi cântăreşte foarte mult în opiniile pe care ţi le formezi.
Adică în cazul meu aşa s-a întâmplat, dar s-a întâmplat şi în cazul multora, din ce am văzut. Ce spune şi sunt nişte idei care circulă în zona asta a actoriei care nu au legătură cu realitatea.
- Poţi să numeşti câteva dintre aceste idei absurde despre ce înseamnă actoria?
Iulian Postelnicu: „Adevăr – Relaţie – Situaţie”, „Trăire”, „Stare”, „Emoţie”, „Trăieşte”, „Intră în personaj”, „Intră în pielea personajului”. Chiar dacă le iei la figurat, tot sunt improprii de comunicat unui copil. Adică ar trebui totul să fie mult, mult mai mai limpede şi mai concret exprimat.
Să se scape de misticismul ăsta legat de ce înseamnă activitatea actorului, care este toxic. Eu credeam atunci ce mi se spune, că trebuie să trăiesc, şi sufeream că nu reuşesc să sufăr ca personajul. Ceea ce este absurd. Este ceva dement.
În cazul meu vina nu este a profesorului pe care l-am avut, domnul Dem Rădulescu, care spunea concret, ci este vina asistenţilor, care erau pilaf... Şi sunt în continuare persoanele astea pe piaţă; activează vai de capul lor.
- Simţi bucuria să vorbeşti cu tinerii actori despre aceste lucruri pe care le-ai descoperit tu la meserie şi care te-au ajutat pe tine?
Iulian Postelnicu: Nu neapărat aşa, cu cineva anume. Dar, da, îmi place să vorbesc despre ceea ce fac, pentru că îmi place ceea ce fac şi îmi place să aflu despre ceea ce fac. Iar atuncea comunicarea asta bidirecţională este naturală. Nu e neapărat intenţie, pentru că nu îmi propun să comunic.
Pur şi simplu îmi place să comunic, să ascult despre actorie... Şi se întâmplă ca unele lucruri să nu fi fost experimentate de mine şi să le aflu, să fie noi pentru mine, sau invers. Asta dacă nu am de-a face cu cineva care bate câmpii...
- Ce îţi place cel mai mult la ceea ce faci, la meseria de actor?
Iulian Postelnicu: Relaxarea. Relaxarea pe care o am atunci când fac. Liniştea, bucuria. Şi procesul, construcţia personajului. Şi toate astea le-am recăpătat abia din anul al III-lea de facultate, când mi-am zis: „E o tâmpenie! Uită tot şi aminteşte-ţi de ce Dumnezeu ai dat la Actorie? Ca să te simţi bine, ca să îţi placă, nu să te chinuieşti”.
Pentru că nu eşti actorul ăla grav sau actriţa, care umblă pe stradă şi spun „Am suferit, pentru că suferă Hamlet”. Tu, ca actor, povesteşti.
- Spuneam că ai multe premiere în 2023 şi acum le reiau: Au fost Spy/Master, Ramon, Haita de acţiune, urmează Libertate, Încă două lozuri. Chiar, în Haita de acţiune, ca şi în Oameni de treabă, ai interpretat tot rolul unui poliţist. Bine, un altfel de poliţist...
Iulian Postelnicu: M-am dus acolo pentru că m-a rugat Matei, nu am fost pe casting. Am fost şi foarte curios de felul în care lucrează el, cum e producţia în zona asta de film. Am mai câştigat o experienţă şi o relaţie mişto.
- Şi urmează şi Moromeţii 3, la început de 2024. Cum a fost la aceste filmări?
Iulian Postelnicu: Abia s-au încheiat. A fost foarte magic, a fost frumos cu dl. Stere Gulea. N-am avut eu foarte mult de filmat acolo, dar a fost întins ca număr de zile, iar colegii actori şi actriţe iarăşi au fost superbi.
M-am distrat foarte mult. Iar dl. Gulea şi dl. Drăgan sunt foarte mişto. Nu zic mai multe, pentru că acolo e Alex Călin protagonistul, el trebuie să vorbească...
- Ce filme vede Iulian Postelnicu în cinema sau la televizor, pe platforme?
Iulian Postelnicu: Îmi plac comediile foarte mult, şi la seriale, şi la lungmetraje. Şi dacă e vorba de lungmetraj, ultimul pe care l-am văzut recent, tot pe HBO, este Instalatorii de la Casa Albă. Am râs mult.
Mă uit la orice, de fapt, şi dacă mă prinde mă uit până la capăt, altfel nu. Dacă ceva mă deranjează îi dau stop şi la revedere. Şi cu cărţile la fel.
- Ce faci în acest moment?
Iulian Postelnicu: Scriu.
- Aşadar eşti într-o perioadă în care mai mult scrii?
Iulian Postelnicu: Da. Abia am terminat la Moromeţii, o să urmeze nişte filmări în iulie, august, septembrie. Deci încep filmări. Am mai multe chestii.
- Filme sau...?
Iulian Postelnicu: Sunt două seriale, un film şi nu mai ştiu...
- Pentru România?
Iulian Postelnicu: Da, da, da. Ce bine ar fi să fie şi pentru afară...
- De aia te şi întreb, pentru că ştiu că lucrezi la acest vis al tău.
Iulian Postelnicu: Da...
- Şi ce anume faci, cum te pregăteşti pentru asta?
Iulian Postelnicu: Exersez la engleză, ca să sune cât mai bine. Dar îi dau eu de cap în câţiva ani. Citesc ziarul în engleză, cu voce tare, am un abonament la New Times.
- Ai şi fost coleg de platou cu Ana Ularu, actriţa de la noi cu cea mai bogată carieră internaţională. Poate ai întrebat-o, cum ai putea pătrunde în industria americană de film...
Iulian Postelnicu: Da, am întrebat-o...
- Şi noi am întrebat-o în podcast-ul #Faceoff realizat cu ea. Şi ne-a spus şi nouă că o astfel de reuşită şine şi de noroc, să ai norocul să te vadă un agent internaţional...
Iulian Postelnicu: Absolut.
- Bun... Şi atunci ce crezi tu că mai ai de făcut pentru a ajunge acolo, pe lângă citit New York Times cu voce tare?
Iulian Postelnicu: Practic am nevoie să ştiu engleză cât mai bine, pentru că una este să te pricepi la actorie şi după aia, când e să treci în altă limbă, să nu fie ce trebuie. Şi intenţia mea este ca în următorii doi-trei-patru ani să vorbesc engleza cât mai bine, astfel încât să nu-ţi dai seama de unde sunt.
- Şi pentru asta câte ore petreci pe zi citind în engleză cu voce tare?
Iulian Postelnicu: O oră, zilnic, cam de un an şi jumătate încoace.
- Ce alt „antrenament” mai faci, care te ajută ca actor?
Iulian Postelnicu: Scriu. Scrisul te ajută foarte mult în actorie. Şi invers. Cred că te ajută şi faptul că eşti actor, atunci când scrii scenarii de film sau când scrii piese. Pentru că ştii c aşteaptă actorul, nu să fie o chestie literară.
Iulian Postelnicu: „Alerg în fiecare zi, în media 15 kilometri”
- Dar pentru pregătirea fizică ce faci?
Iulian Postelnicu: Alerg, în fiecare zi. Anul trecut am avut media de 15 km/zi, în fiecare zi. Şi anul ăsta tot cam aşa. Am o serie de vreo 1.300 neîntrerupte, consecutive.
- Care sunt activităţile preferate din ziua ta. Cum arată ziua perfectă?
Iulian Postelnicu: Să nu fac nimic, serios. Somn, plajă, o bere şi pescuit.
- Acum, cât încă eşti în pauză de filmări, ce anume scrii?
Iulian Postelnicu: Scriu o comedie de acţiune. Sunt pe final cu partea de construcţie a poveştii şi o să mai urmeze, bănuiesc, o lună în care finalizăm scenariul, tot cu Leonid.
- Îţi place să te uiţi la tine sau ai nevoie să te uiţi la tine, atunci când lucrezi? Întreb pe foarte mulţi actori asta, pentru că sunt foarte mulţi care nu se pot uita la ei.
Iulian Postelnicu: Îmi place să mă uit la multe dintre duble, la video assist. Pentru că se întâmplă de multe ori ca vocabularul pe care îl folosim să fie diferit şi ceea ce îmi spune regizorul să se traducă în capul meu altfel. Şi atunci, uitându-mă pe video, auzindu-l pe el sau arătându-mi exact ceea ce vrea, înţeleg mult mai bine.
Prima dată poate fi şocul ăla când te vezi, să spui „Băi, ce-i cu mine, că nu sunt aşa cum mă imaginam”, ca atunci când auzi prima dată înregistrată vocea ta. Dar sentimentul acesta dispare repede şi te obişnuieşti.
- Aşadar, am putea spune că tu recomanzi tinerilor actori să se uite la ei, la filmări?
Iulian Postelnicu: Da, ca să vadă exact cum sunt percepuţi de ceilalţi. Pentru că una este ceea ce este în capul tău, despre cum joci, cum faci ceea ce faci, şi alta este ce se vede pe cameră, de unde te vede camera, cât te vede.
E bine să ai acest exerciţiu, să ai controlul imaginii sau măcar să ai pe? Sau măcar să fii conştient de imaginea care apare dincolo de controlul tău. Şi e bine să faci lucrul ăsta, din punctul meu de vedere. Mie îmi foloseşte foarte, foarte mult acest video assist.
- Se mai duce Iulian Postelnicu la casting-uri? Şi răspunde la orice casting sau deja triază?
Iulian Postelnicu: Da, triez, în funcţie de regizor, regizoare, în funcţie de scenariu?
- Afli înainte de casting detaliile acestea despre proiect?
Iulian Postelnicu: Da, ţi se spune.
- Şi nu acorzi a doua şansă unui regizor, chiar dacă iniţial nu îşi plăcea?
Iulian Postelnicu: Nu, dacă vezi un lungmetraj e suficient. Avea ocazia să arate măcar ceva bun.
- Dar bănuiesc că nu ai fost mereu aşa selectiv, ci ai învăţat din greşeli, nu?
Iulian Postelnicu: Da, am făcut multe. Din greşeală, în greşeală, spre victoria finală...
- Spune-ne, te rog, o greşeală...
Iulian Postelnicu: Şi aici, la Oameni de treabă, e secvenţa aceea finală, mai tensionată şi acolo n-am avut suficient timp să mă uit la video assist şi să mă controlez şi am făcut mai mult decât e cazul. Mulţi au spus: „Ce e porcăria asta?”. Nu aşa trebuia. Adică e mult, din punctul meu de vedere, e foarte mult. Puteam să fac lucrurile mult mai discret.
- Ţi-ai dori să devii şi regizor. Dacă scrii, mă gândesc că acesta este drumul firesc...
Iulian Postelnicu: Mi-aş dori să fac şi asta, dar mi-ar trebui nişte ani de ucenicie pe lângă, ca să învăţ partea asta tehnică, că una este după ureche... Şi e o parte tehnică importantă în ceea ce priveşte regia, legată de multe lucruri, strict tehnice, care nu au legătură cu „pui camera şi filmezi sau filmează, urmăreşte povestea”.
Nu e numai asta, e mult mai mult de atâta. Şi asta îmi lipseşte. Aş avea nevoie în direcţia asta de pregătire. Da, mi-aş dori. Dar am timp, e ok.
- Dar să fii profesor sau să-ţi faci un master class ţi-ar plăcea?
Iulian Postelnicu: Nu. M-am gândit la un moment dat la ideea de a preda actorie într-un liceu, de a avea o clasă, neremunerat. Mă gândeam chiar să merg la Focşani, la liceul pe care l-am făcut eu, la Colegiul Naţional Unirea. Dar nu s-a legat. N-am avut timp, n-am mai discutat cu directorul de acolo, care mi-a fost şi profesor de matematică.
Să am o clasă de actorie cred că mi-ar plăcea, pentru că îmi place să vorbesc despre activitatea mea. Master class e deja altă categorie. Acolo, totuşi, trebuie să vii cu un background în spate.
- Ce master class-uri ai urmărit până acum, ale unor oameni din industrie, şi ţi-au plăcut?
Iulian Postelnicu: Urmăresc pentru actorie şi scenaristică. Mi-au plăcut cele ale lui Steve Martin şi ale lui Margaret Atwood. Doamne, oamenii ăia, pe lângă faptul că-s nişte instituţii, fiecare în profesia lui, şi producţia întregului proiect e wow. La cele de la noi am râs cu spume.
- Cum este Iulian Postelnicu la el acasă?
Iulian Postelnicu: Cu un trening mai vechi, cu cafea, cu o bere... Din astea...
- Am văzut la tine pe facebook nişte fotografii cu un băieţel. Ai un băieţel?
Iulian Postelnicu: Da, Luca.
- Să-ţi trăiască? Câţi ani are?
Iulian Postelnicu: Mulţumesc frumos. Facem 11 acuma. Trece a V-a şi are emoţii pentru că schimbă primarul cu gimnaziul.
- Cum este Iulian Postelnicu ca tată?
Iulian Postelnicu: Luca să zică. Dar eu cred că sunt ok.
- Şi care crezi că sunt cele mai ok lucruri?
Iulian Postelnicu: Că îmi iubesc copilul foarte mult, mai mult decât pe orice.
Cum petreceţi timp împreună?
Iulian Postelnicu: Eu mă uit la el, dacă am chef, cum se joacă. E fixat pe jocurile video şi nu am nici un fel de problemă cu asta, şi îmi povesteşte de regulă din jocuri.
Nu prea citeşte, dar iarăşi mi se pare că ficţiunea ajunge la el în altă formă, cea a jocurilor video, şi sunt într-adevăr nişte poveşti acolo care te dau cracii în sus, şi-mi povesteşte despre despre ele, şi mai vorbim în engleză, că el se descurcă mult mai bine în engleză decât în română.
- Şi ai remarcat sau ţi-a zis că ar vrea să îţi urmeze cariera?
Iulian Postelnicu: Nu, dar a apărut în nişte episoade din Las Fierbinţi şi a jucat şi-n Oameni de treabă. Copilul Cristinei (interpretată de Crina Semciuc, n.r.) din film e Luca.
- Ăsta este primul lui lungmetraj?
Iulian Postelnicu: Da.
- Şi cum a fost la filmări, s-a descurcat bine?
Iulian Postelnicu: Da. A fost foarte, foarte relaxat. Întreba „Când terminăm?” şi „Când primesc banii?”.
- Din punctul acesta de vedere cred că este un pic mai orientat faţă de tatăl lui, nu?
Iulian Postelnicu: Da...
- Se iută la filme cu tine?
Iulian Postelnicu: Da. S-a uitat şi la Oameni de treabă, dar nu până la final, deşi ştia şi povestea, şi că ce se întâmplă cu mine acolo este trucat. Dar n-a putut să vadă până la final. Şi eu am insistat, ca un tâmpit: i-am zis „Hai, băi, să te uiţi”. O prostie din partea mea. Arest n-avea de ce să-l vădă. A mai văzut Haita de acţiune, dar acolo nu pentru mine s-a uitat, s-a uitat pentru alte chestii care l-au distrat.
Autor: Anca Bejan anca.bejanpaginademedia.ro
