Să ştii că telefonul este ascultat e o sursă de inhibare în relaţia cu sursele, spune Mircea Toma într-un interviu acordat Paginademedia.ro. “Nu e bine că ştim că se poate întâmpla ca o convorbire să fie înregistrată, pentru că atunci discursul va fi alterat”, spune el.

Publicitate

Mircea Toma: “Teama de înregistrări este prezentă în societatea noastră din 1990. Nu am reuşit vreodată să vorbesc cu o sursă care să-mi transmită înformaţii foarte sensibile decât faţa în faţă”.

Totuşi, spune Toma, "este mai important să discut acum despre cenzura din grupurile media în forma în care am descoperit-o acum, în forma ei brutală, în stenograme, decât discutarea protecţiei spaţiului privat, al persoanelor cu care vorbeşte SOV."

Interviul, pe larg:

Carmen Andronache: Credeţi că o astfel de practică poate distruge relaţia jurnalistului cu sursa?
Mircea Toma: Teoretic, este o sursă de inhibare. Nu e bine că ştim că se poate întâmpla ca o convorbire să fie înregistrată, pentru că atunci discursul va fi alterat. În principiu este aşa, în realitate, teama de înregistrări este prezentă în societatea noastră din 1990. Nu am reuşit vreodată să vorbesc cu o sursă care să-mi transmită înformaţii foarte sensibile decât faţa în faţă. Niciodată nu am primit prin telefon, asta e clar.

În cazul care face subiectul nostru şi anume convorbirile telefonice ale lui Sorin Ovidiu Vîntu cu jurnalişti din afara trustului, există două subiecte mari, care sunt vizibile:

În primul rând, faptul că în relaţia cu ziariştii din subordine, cu persoane din grupurile media, cenzura este cuvântul de ordine, deci subordonarea integrală a intereselor media celor ale patronului este literă de lege.

Al doilea subiect este relevanţa conversaţiilor pentru dosarul care este în tribunal, în instanţă. Este sau nu justificat, ce efecte negative are faptul că se înregistrează convorbirile unor ziarişti?

În al doilea caz discutăm despre violarea spaţiului privat, cu consecinţe de gradul secundar asupra naturii activităţii ziaristului.

În primul caz, este vorba de un impact direct asupra publicului, deci cenzura este un subiect de interes public major, la modul instituţionalizat în care o practică Sorin Ovidiu Vîntu sau încearcă să o practice cu media din proprietate.

Este mai important să discut acum despre cenzura din grupurile media în forma în care am descoperit-o acum, în forma ei brutală, în stenograme, decât discutarea protecţiei spaţiului privat, al persoanelor cu care vorbeşte SOV. Ţine de jurisprudenţa Curţii Europene.

Calea de atac: Parchetul în instanţă

Sunt două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare, care include acces la informaţie, şi protecţia vieţii private.

În judecarea calomniei, dacă persoana privată, în viaţa căreia s-a intrat cu bocancul ziaristului, dacă acea persoană nu angajează în niciun fel interesul public, atunci jurnalistul este cel care trebuie să se apere, să vină cu dovezi că ce a zis el nu este adevărat. Dacă persoana are relevanţă publică, atunci ea trebuie să demonstreze reaua-intenţie a jurnalistului. Are un avantaj în plus, accesul la informare şi libertatea de exprimare, când este vorba de interes public. Şi una şi cealaltă sunt foarte importante.

Discuţia în acest moment, angajată pe pista de ce au fost făcute aceste înregistrări, transformă nişte persoane care sunt complici la actul cenzurii, în victime.

Dacă asta este dezbaterea pentru că vi s-a întâmplat şi vouă - mi s-a întâmplat şi mie - să dea în judecată Parchetul. Deci, calea de atac este: cei care cred că le-a fost afectată imaginea şi interesele profesionale (aici este un caz şi mai interesant pentru că vorbim de protecţia surselor), acţionează parchetul în instanţă să se înveţe minte să lucreze curat, nu neprofesionist, cum e vizibil că s-a întâmplat.

Am avut o întâlnire de taină cu un procuror, care ulterior a fost pârât la Băsescu şi a pierdut poziţia de şef al Parchetelor militare

În principiu, nici nu trebuie să ajungi la protecţia surselor, se întâmplă dintodeauna, am fost şi eu în astfel de situaţii. Am avut clar o victimă. Aici pot să dau o poveste. Am avut o întâlnire de taină cu un procuror, care ulterior a fost pârât la Băsescu şi a pierdut poziţia de şef al Parchetelor militare din România, pentru că s-a întâlnit cu mine şi asta a apărut, a doua zi, în Ziua, detaliat. El îndrăznea să se atingă de interesele unor “băieţi foarte deştepti”.

Asta e o practică sigură, nu că riscă, sigur că se întâmplă chestia asta. Nu mai spun că acolo nu telefonul a fost interceptat, ci am fost monitorizaţi cap-coadă. Eu am ştiut că ne întâlnim într-un loc doar cu un sfert de oră înainte. Povestea a apărut apoi în presă, am făcut o conferinţă de presă.

Acum, pe acest subiect, dacă ridicăm flamura protecţiei dreptului privat şi respectiv consecinţele activităţii acestia pe activitatea jurnalistului, minimalizăm celălalt subiect.