FACEM ROMÂNIA BINE. De mai bine de trei ani, Mona Dîrţu, jurnalist cu o lungă experienţă, a ales să facă un altfel de presă. Altfel ca distribuţie pentru că, în fond, este tot jurnalism. Premium. Ceea ce a făcut dintotdeauna. Un produs jurnalistic premium care vine pe mail. Şi pentru care munceşte şi se documentează ca pentru un întreg ziar generalist.
În aproape fiecare zi de luni, dă send la „Monday Memo”, un produs editorial unic. Un soi de newsletter dus la alt nivel, un distilat de informaţie, cum îl numeşte ea.
„E pur şi simplu un brief de informaţie pentru oameni ocupaţi - cărora eu le povestesc, în fiecare luni dimineaţa, ce s-a mai întâmplat în timp ce ei munceau şi-şi creşteau copiii. Un distilat de informaţie, aşa mi l-am definit eu în minte încă de pe vremea în care era doar un “brief pentru antreprenori”, îşi descrie Mona Dîrţu produsul.
Chiar dacă, la prima vedere, pare un newsletter, Monday Memo este o veritabilă publicaţie. Una pentru care Mona Dîrţu citeşte sute de texte. Pe care le ierarhizează jurnalistic.
„Cred că e jurnalism pur şi simplu, unul făcut cu grijă pentru timpul cititorului, după logica “cea mai mare cantitate de informaţie transmisă în cel mai scurt timp”. O săptămână împachetată în 15 minute de lectură, dacă vrei.” Astfel rezumă Mona Dîrţu proiectul pe care l-a lansat.
Iar meseria nu-i deloc uşoară.
Urmăreşte în jur de 50-60 de surse - din România şi din presa internaţională - şi citeşte câteva sute de texte săptămânal (undeva la 500), pentru ca în final să se oprească la o medie de 100 de link-uri într-un singur newsletter. Job în toată regula!
Cum a evoluat proiectul?
„De la două ore de muncă la două zile. Şi de la 19 abonaţi la 5.300, dintre care peste 5.000 s-au abonat de bună voie - fără marketing şi fără spam.” Fără "Sponsored". Şi cu rezultate: rata de deschidere se duce spre 50%.
Pe scurt din interviu:
- E pur şi simplu un brief de informaţie pentru oameni ocupaţi - cărora eu le povestesc, în fiecare luni dimineaţa, ce s-a mai întâmplat în timp ce ei munceau şi-şi creşteau copiii. Un distilat de informaţie, aşa mi l-am definit eu în minte încă de pe vremea în care era doar un “brief pentru antreprenori”.
- MONDAY MEMO deserveşte, după părerea mea, o cu totul altă nevoie: cea a cititorului activ, cu job şi viaţă personală, care ciuguleşte de ici şi de colo informaţie atunci când are timp, dar care vrea - după ce-a muncit pe rupte o săptămână şi în weekend şi-a tras un pic sufletul - să se asigure că n-a pierdut nimic esenţial.
- Rutina mea, pe care o tot perfecţionez, se bazează pe trei fluxuri mari. Sursele româneşti, inclusiv blogurile, le adun în Feedly; comentariile de pe Facebook le colectez într-un feed separat, în care am doar non-jurnalişti care chiar se pricep la subiectele pe care scriu; iar presa străină o monitorizez via Flipboard.
- Cred că e jurnalism pur şi simplu, unul făcut cu grijă pentru timpul cititorului, după logica “cea mai mare cantitate de informaţie transmisă în cel mai scurt timp”. O săptămână împachetată în 15 minute de lectură, dacă vrei.
- Agramatismele premierului Dăncilă, ca să dau un exemplu, nu sunt un subiect de MONDAY MEMO - pentru că nu mai e demult o ştire că Viorica Dăncilă are o relaţie dificilă cu gramatica. E un fapt deja stabilit, ultra-dovedit. Mai trag cu ochiul şi pe la ce fac jurnaliştii americani: la ei nu dă nimeni ştiri despre greşelile lui Donald Trump de scriere din tweet-uri, care sunt frecvente; eventual le menţionează într-un rând din text şi restul energiei şi-o canalizează pe fact-checking şi pe aflat lucruri noi de la sursele lor.
- Pentru că mă întrebi, aş defini MONDAY MEMO drept un produs media artizanal, quality, de autor, pe care vreau să-l păstrez aşa - pentru că-mi place să-l scriu eu, cu mâna mea. Uite, sunt trei ani şi jumătate de când îl fac şi încă nu m-am plictisit; dimpotrivă: îmi place din ce în ce mai mult.
- Jurnalismul de news / explicativ e subapreciat la noi; nu naşte celebrităţi profesionale şi nici eroi. Dar e de temelie. Văd mulţi jurnalişti care se ambiţionează să facă investigaţii sau reportaj fără să fi făcut înainte lucruri simple - de exemplu ştiri.
- Ce avem noi acum, cel puţin în jurnalismul politic, e mai mult o goană după declaraţii decât după ştiri adevărate. “Ştire” înseamnă că s-a întâmplat ceva, nu că cineva a spus ceva despre altcineva.
- Regula mea personală e că un cititor de MONDAY MEMO trebuie să poată înţelege din cele 10-15 rânduri pe un subiect dat despre ce e vorba - chiar dacă a stat în vârful muntelui o lună. Şi nu că e “regula mea”: e o regulă de bază, asta, în jurnalism.
- Dacă aş avea o redacţie pe mână, asta aş vrea mai întâi: ca toată lumea să se străduie să scrie pentru omul care-a stat în vârful muntelui o lună.
- Am în vedere monetizarea. Dar exclud bannerele, în a căror eficienţă nu cred; şi n-am absolut nicio intenţie să includ mesaje nemarcate cu [P], cum se găseşte să-mi mai propună câte unul sau altul. E o practică murdară, care a fărâmat profesia, a corupt relaţia dintre jurnalist şi publicul lui - şi, pe deasupra, a pervertit definitiv relaţia dintre producătorii de conţinut şi partenerii lor comerciali. Mor când aud de “ştiri de PR”. Nu există “ştiri de PR”. Există “ştiri” şi există “PR” - ambele ocupaţii foarte onorabile, altfel.
Paginademedia.ro prezintă povestea Monday Memo, un proiect jurnalistic lansat de Mona Dîrţu.
Povestea Monday Memo este parte a proiectului editorial FACEM ROMÂNIA BINE. Într-o perioadă în care aproape „se cântă prohodul” presei, ne propunem să căutăm - şi să prezentăm, în acest proiect, nu “presa care a fost”, ci presa aşa cum trebuie să fie făcută. Şi cum (încă) se mai face. Poveştile unor proiecte media şi ale unor oameni care îşi fac treaba cu respect pentru public şi pentru meserie. Curat.
Citeşte şi:
- INTERVIU. Lecţia de istorie de pe YouTube. Povestea Istoria cu Virgil, sau şi emisiunile pot face educaţie. Cu un standuper
- Cum apar poveştile în imagini. Despre fotojurnalism, cu Ioana Moldovan: "Ideea e să nu minţi şi să ai respect pentru oamenii pe care îi documentezi"
Prima parte a interviului acordat de Mona Dîrţu, cu povestea Monday Memo în continuare:
Cum s-a născut proiectul MONDAY MEMO?
Mona Dîrţu: Din greşeală, ca o mulţime de lucruri bune din viaţa mea - inclusiv jurnalismul. Aveam un blog de antreprenoriat cu Andreea Roşca prin 2014, doar că nici eu, nici ea, nu postam mai nimic.
Pe la începutul lui 2015 m-am gândit că dacă am avea o formă, un recipient în care să turnăm nişte conţinut - ceva cu o periodicitate dată - n-am mai pune scrisul la coada listei. Aşa că i-am zis ideea: să postăm alternativ, în fiecare luni, o scurtă listă de chestii interesante citite în săptămâna anterioară.
Prima ediţie am făcut-o eu, pe 8 februarie 2015 - avea fix patru ştiruci. Apoi a scris ea, apoi eu - şi tot aşa, fiecare o dată la două săptămâni.
Când “rubrica” început să capete consistenţă, am zis să facem din ea un newsletter. Şi într-o duminică de primăvară - era sfârşitul lui mai, îmi amintesc - m-am pus la computer dimineaţă, am făcut un cont de Mailchimp, am aranjat un layout simplu şi am trimis “ediţia” la o primă listă de prieteni. Erau 19 cu totul, ţin minte exact. Până la vreo 200-250 de cititori am mai adăugat noi, după care oamenii au început să se aboneze de bunăvoie prin formularul făcut de Andreea.
Cu timpul, acel MONDAY MEMO - care se făcea în două ore la început - s-a lungit şi s-a lăţit. Ne înghiţea tot mai mult timp - şi am început, inevitabil probabil, să vedem puţin diferit viitorul lui.
Acum vreun an şi jumătate am decis ca eu să răscumpăr partea Andreei - adică efortul şi contribuţia ei la creşterea MONDAY MEMO - şi să-l fac singură. Aşa că iată-mă-s unic proprietar al unui proiect editorial care are, acum, peste 5.300 de abonaţi şi o rată de deschidere constantă, de cca. 40%, care urcă spre 50% în perioade mai nevrotice.
La cine te-ai gândit că trebuie să ajungă când ai pornit acest proiect? Care este „targetul”?
Mona Dîrţu: Cum ziceam, iniţial era gândit pentru antreprenori; de aia l-am şi botezat “brief pentru antreprenori”. În timp am văzut că se abonează şi cititori care n-au nicio legătură cu businessul - oameni din ONG-uri, artişti, jurnalişti, medici, fotografi. Ba chiar am şi un abonat care lucrează la Poliţia Galaţi şi doi de la Primăria Capitalei.
Acum nu mai văd MONDAY MEMO - nici eu şi nici cititorii mei, din câte-mi dau seama - drept un “brief pentru antreprenori”.
E pur şi simplu un brief de informaţie pentru oameni ocupaţi - cărora eu le povestesc, în fiecare luni dimineaţa, ce s-a mai întâmplat în timp ce ei munceau şi-şi creşteau copiii. Un distilat de informaţie, aşa mi l-am definit eu în minte încă de pe vremea în care era doar un “brief pentru antreprenori”.
Îmi place cuvântul ăsta, “distilat”: e reverenţa mea pentru chimia şi fizica făcute în facultate şi abandonate, nu fără oarece regrete, pentru jurnalism.
Ştii cum e? Când distilezi ceva, te bazezi pe nişte lucruri esenţiale, universale, dovedite: pe faptul că diversele componente ale unui amestec de lichide trec în stare de vapori la temperaturi diferite. Dacă le ştii proprietăţile, înveţi cum le poţi separa; cum poţi scăpa de impurităţile nevolatile, de exemplu - sau cum poţi obţine un concentrat.
De ce doar MONDAY?
Mona Dîrţu: Pentru că atâta timp am deocamdată. Şi pentru că dacă vrei ceea ce vreau eu - adică să-i dau cititorului meu micro-sinteze şi referinţe quality - trebuie să ai un pic de răbdare să ţi se decanteze subiectele. Ceea ce pare important luni dimineaţă poate păli în câteva zile. Se numeşte “news cycle” şi suntem cu toţii - vrem, nu vrem - iobagii lui.
De cealaltă parte, există şi subiecte volatile, cu evoluţii imprevizibile. Uite un exemplu: scrisoarea lui Rudolph Giuliani despre protocoalele SRI şi amnistie, care luni dimineaţă era privită drept o mare chestie, s-a dovedit miercuri/joi o scrisoare plătită. Pe termen scurt ne-a înghiţit toată energia, dar pe termen mediu subiectul s-a pleoştit.
Cât despre termenul lung, ce să-ţi mai zic? Vorba lui John Maynard Keynes: pe termen lung suntem cu toţii morţi. În plus, oamenii mai au oarece surse media de update pe ştiri, în caz că cineva vrea să fie la curent în fiecare zi.
MONDAY MEMO deserveşte, după părerea mea, o cu totul altă nevoie: cea a cititorului activ, cu job şi viaţă personală, care ciuguleşte de ici şi de colo informaţie atunci când are timp, dar care vrea - după ce-a muncit pe rupte o săptămână şi în weekend şi-a tras un pic sufletul - să se asigure că n-a pierdut nimic esenţial. Şi că fărâmiţele de informaţie pe care le-a absorbit pe parcurs sunt îmbrăcate în context, ierarhizate, rotunjite în 10-20 de rânduri, împănate cu linkuri quality.
Cu alte cuvinte, încerc să mă pliez pe rutina de început de săptămână a cititorului meu, pe ritmul / programul lui - şi, mai ales, pe nevoile lui. Nu ştiu dacă reuşesc întotdeauna, dar de străduit mă străduiesc.
Altfel, eu nu-mi propun ca MONDAY MEMO să dea exclusivităţi ori să schimbe lumea. Vreau doar să fie în top 3 surse de informaţie ale cititorilor mei; şi să se simtă mai lămuriţi şi mai informaţi după ce-l citesc. E o ambiţie mai subtilă, dacă vrei, decât cea pentru “exclusivităţi”.
Câte surse citeşti, aproximativ, pentru un singur MONDAY MEMO? Cât timp îţi ia? Ce înseamnă ca efort?
Mona Dîrţu: N-am numărat niciodată, ca să-ţi zic drept. Vreo cincizeci-şaizeci, cred - poate mai multe. Am o rutină complicată, cu care mă războiesc tot timpul: nu reuşesc să scap de iluzia că, dacă o să învăţ să mă organizez mai inteligent, într-o zi chiar o să pot bea apă de la hidrant fără să-mi ud hainele.
Rutina mea, pe care o tot perfecţionez, se bazează pe trei fluxuri mari. Sursele româneşti, inclusiv blogurile, le adun în Feedly; comentariile de pe Facebook le colectez într-un feed separat, în care am doar non-jurnalişti care chiar se pricep la subiectele pe care scriu; iar presa străină o monitorizez via Flipboard.
Din astea trei fluvii de informaţie aleg, la prima scanare, tot ce mi se pare interesant. Cam 500 de texte pe săptămână - am counter la folder, de aia ştiu - pe care le salvez în Evernote (am mai multe materiale salvate în Evernote decât fondatorul companiei, dacă-ţi vine să crezi - am aflat dintr-o postare de-a lui).
În final, sâmbăta şi duminica sortez totul, scriu, pun linkuri, caut background, tai, scriu, iar tai, iar scriu şi tot aşa. Fireşte că nu citesc da capo al fine toate alea 500 de texte - dar, pentru că sunt experimentată, mă orientez destul de repede. În final, am o medie de circa 100 link-uri/newsletter.
Normal că luni, când mă trezesc, recitesc tot ce-am scris, mă auto-editez în minte, mai descopăr câte-o literă lipsă - şi retrăiesc sentimentul acela pe care numai oamenii care-au trimis o pagină în tipar îl ştiu: “of, dacă dacă mai aveam 2-3 ore la dispoziţie, ieşea mult mai bine”. Zic “la tipar” pentru că atunci când trimiţi la tipar totul devine ireversibil şi ireparabil - şi orice nenorocită de virgulă te seacă.
Altfel, ştiu exact când MONDAY MEMO mi-a reactivat microbul de jurnalist de news: era în vara lui 2015, în noaptea negocierilor dintre Grecia şi UE. Am stat atunci până dimineaţă, cu 20 de taburi deschise, “să prind prima ştirea”. Şi m-am culcat pe la 6,00, îmi amintesc şi acum, frântă - dar fericită că nişte mii de oameni vor fi aflat de la mine deznodământul unei crize care consuma, pe-atunci, Europa. Cred că în acea noapte a încetat newsletterul ăla mititel să mai fie, pentru mine, doar un “brief doar pentru antreprenori”.
Cum îţi alegi sursele care merită citate în MONDAY MEMO?
Mona Dîrţu: Am două criterii mari: substanţă şi credibilitate, pentru că e mult balast şi sunt multe pseudo-ştiri în lumea asta a noastră. Acum 30 de ani noi, românii, n-aveam acces la informaţie; eram în modelul totalitar, orwellian. Acum înotăm împrăştiat în ceea ce Aldous Huxley numea „a sea of irrelevance”.
Îmi vine mereu în minte o carte scrisă prin anii ‘80, “Amusing Ourselves to Death: Public Discourse in the Age of Show Business”, în care Neil Postman punea faţă în faţă cele două extreme. Orwell se temea de o lume în care cărţile vor fi interzise, adevărul va fi ascuns, cultura şi informaţia for fi captive, amintea Postman. Huxley se temea de altceva: de o “brave new world” în care nici nu mai era nevoie să interzici cărţile, pentru că oricum nimeni nu mai voia să le citească; în care nu mai era nevoie să blochezi accesul la informaţie, de vreme ce puteai îneca oamenii în informaţie irelevantă; în care totul era disponibil, dar era sclipicios şi lipsit de substanţă. E puţin descurajantă cartea, dar e utilă - mai ales azi.
Ca să-l citez pe Neil Postman: “În «1984», oamenii erau controlaţi prin recursul la frică. În «Brave New World» erau controlaţi prin recursul la plăcere”.
Agramatismele premierului Dăncilă nu sunt un subiect de MONDAY MEMO. La americani nu dă nimeni ştiri despre greşelile lui Donald Trump
Cum a evoluat acest proiect?
Mona Dîrţu: De la două ore de muncă la două zile, după cum ziceam. Şi de la 19 abonaţi la 5.300+, dintre care peste 5.000 s-au abonat de bună voie - fără marketing şi fără spam.
Dincolo de cifre, ceea ce a început ca un mini-brief pentru antreprenori s-a transformat în ceva cu patru segmente distincte: o agendă internă, românească, în care de vreun an încoace încerc să ierarhizez şi să explic ce s-a întâmplat în România; un “Business Memo”, în care pun informaţie şi din România, şi din afară (plus ceva cultură de management din presa străină, cărţi etc.); un “Digital Memo”, unde fac o sinteză de informaţie din tehnologie; şi o secţiune căreia îi zic „de ştiut”, în care bag diverse alte lucruri.
E ca un mini-ziar de interes general, dacă vrei, din care lipseşte însă pagina de sport.
Cum îţi stabileşti "planul editorial"?
Mona Dîrţu: Am în cap permanent o chestie pe care am învăţat-o de la un jurnalist american demult, când eram reporter de teren. Mi-a zis aşa: „Mona, fă în aşa fel ca, dacă peste 10 ani cineva răsfoieşte colecţia ziarului tău, să nu lipsească din ea niciun eveniment care i-a preocupat pe cititorii tăi”.
Îmi place criteriul ăsta: mă ţine în rezonanţă cu publicul meu - şi cu ceea ce s-ar putea dovedi relevant pe termen mediu/lung pentru el. Şi mă ajută, foarte concret, să elimin din lista săptămânală de subiecte focurile de artificii, fumigenele şi toată hărmălaia în care trăim.
Agramatismele premierului Dăncilă, ca să dau un exemplu, nu sunt un subiect de MONDAY MEMO - pentru că nu mai e demult o ştire că Viorica Dăncilă are o relaţie dificilă cu gramatica. E un fapt deja stabilit, ultra-dovedit. Mai trag cu ochiul şi pe la ce fac jurnaliştii americani: la ei nu dă nimeni ştiri despre greşelile lui Donald Trump de scriere din tweet-uri, care sunt frecvente; eventual le menţionează într-un rând din text şi restul energiei şi-o canalizează pe fact-checking şi pe aflat lucruri noi de la sursele lor.
Jurnalismul de news e subapreciat la noi. Dar e de temelie
Tu cum ai defini MONDAY MEMO? Putem să îi spunem "email journalism"?
Mona Dîrţu: Nu m-am gândit să-l definesc în vreun fel. Nu cred că e “email journalism”, pentru că nu văd drept esenţial canalul/formatul prin care informaţia ajunge la cititor.
Cred că e jurnalism pur şi simplu, unul făcut cu grijă pentru timpul cititorului, după logica “cea mai mare cantitate de informaţie transmisă în cel mai scurt timp”. O săptămână împachetată în 15 minute de lectură, dacă vrei.
Pentru că mă întrebi, aş defini MONDAY MEMO drept un produs media artizanal, quality, de autor, pe care vreau să-l păstrez aşa - pentru că-mi place să-l scriu eu, cu mâna mea. Uite, sunt trei ani şi jumătate de când îl fac şi încă nu m-am plictisit; dimpotrivă: îmi place din ce în ce mai mult.
Ştii, jurnalismul de news / explicativ e subapreciat la noi; nu naşte celebrităţi profesionale şi nici eroi. Dar e de temelie. Văd mulţi jurnalişti care se ambiţionează să facă investigaţii sau reportaj fără să fi făcut înainte lucruri simple - de exemplu ştiri. Ştirea e dispreţuită, pare că oricine poate face o ştire cu cap şi coadă. Păi nu-i deloc aşa: ştirea e o treabă care presupune să vorbeşti cu oameni, să te documentezi, să înţelegi domeniul despre care scrii - şi, prin toate astea, îţi cultivă discernământul.
Muşchiul jurnalistic acolo antrenează, la subiectele mici din care rezultă materiale scurte, “de trafic”. E ca la muzică, dacă vrei: n-ai cum să cânţi decent o sonată dacă nu faci mai întâi game, indiferent ce instrument - sau canal media - ai în mâini.
Ce avem noi acum, cel puţin în jurnalismul politic, e mai mult o goană după declaraţii decât după ştiri adevărate. “Ştire” înseamnă că s-a întâmplat ceva, nu că cineva a spus ceva despre altcineva.
Iar dispreţul faţă de ştire, care-i un fel de Cenuşăreasă a jurnalismului - şi puţinătatea jurnaliştilor buni de news, şi standardele scăzute de redactare, şi lipsa editorilor de la care să înveţi meserie pe bune etc. - se văd foarte bine. Eu cred că 85% din lucrătorii în instituţiile media nu ştiu să scrie o ştire după formula piramidei inversate.
Iar simptomul cel mai grav e lipsa paragrafului de context, cel în care-i explici cititorului ce s-a întâmplat ieri sau acum o săptămână, în care arăţi de ce e important să ştie - sau care e impactul. Regula mea personală e că un cititor de MONDAY MEMO trebuie să poată înţelege din cele 10-15 rânduri pe un subiect dat despre ce e vorba - chiar dacă a stat în vârful muntelui o lună. Şi nu că e “regula mea”: e o regulă de bază, asta, în jurnalism.
Adică da, n-avem resurse, sunt oameni puţini prin redacţii, salariile sunt mici - dar e şi îngrozitor de multă neglijenţă. Dacă aş avea o redacţie pe mână, asta aş vrea mai întâi: ca toată lumea să se străduie să scrie pentru omul care-a stat în vârful muntelui o lună. Ştii de ce? Pentru că e o iluzie, de fapt, că acel cititor căruia i-ai explicat acum trei luni cum s-a modificat Codul Penal mai ţine minte exact despre ce-i vorba.
Dacă dau azi o ştire că CCR a amânat discutarea codurilor penale, e musai să menţionez şi 2-3-4 chestii controversate care au făcut ca acele coduri să ajungă pe masa CCR. Musai. Dacă nu mă crezi, fă un test: roagă zece oameni din jurul tău - colegi, prieteni, familie - să-ţi enumere trei modificări contestate din noul Cod Penal. Nu şapte, nu nouă: doar trei. Şi după aia numără câţi dintre cei zece consumatori de news au ştiut să răspundă corect - şi să-ţi explice impactul modificărilor, eventual. Vei avea un procent de populaţie - pe un eşantion nereprezentativ, fireşte - de oameni doar vag informaţi pe un subiect despre probabil că o părere foarte fermă.
O să-mi pun un buton de donaţie pe monadirtu.ro. Monetizarea m-ar ajuta să pun scrisul în centrul vieţii mele, în loc să-l împing în weekend
Care a fost feedbackul la MONDAY MEMO?
Mona Dîrţu: Ce să zic? Eu cred că am cei mai faini cititori din România. Când sunt în vacanţă sau ratez vreo ediţie - pentru că n-am acces la net ori pentru că sunt gâtuită cu alte proiecte, cum s-a întâmplat de vreo 2-3 ori în ultimul an - primesc mail-uri îngrijorate, din alea cu “Mona, azi n-am primit MONDAY MEMO. Eşti bine?”. Când scap câte-o inexactitate, primesc mailuri delicate, cu “mulţumesc pentru newsletter, apreciez munca - dar vezi că acolo lipseşte un link sau dincolo ai dat o cifră greşită”.
Primesc şi mail-uri de mulţumire de la oameni cu care nu mă cunosc personal, şi recomandări de materiale pe care să le includ în viitoarea ediţie, şi gânduri personale despre ce se întâmplă în ţară.
Ştiu despre cititorii mei şi când pleacă în concediu, că primesc mesaje de “out of office” - şi, uneori, chiar ştiu chiar pe unde călătoresc. Lunea asta, de exemplu, am avut în premieră doi cititori în Mozambic - presupun că oameni în deplasare sau în vacanţă pe-acolo. Altfel, constat că am mai mulţi cititori, ca regulă, în Marea Britanie decât în SUA şi Canada la un loc. Europa e, de departe, cea mai bună piaţă externă a MONDAY MEMO. Şi în Emiratele Arabe am cititori fideli - probabil români care lucrează acolo.
N-am niciun cititor în Portugalia, deocamdată. În Rusia văd că deschid 2-3 cititori din când în când newsletterul, probabil oameni în delegaţie; la fel şi în China. Australia e OK, dar Noua Zeelandă e cu toane. Cel mai prost stau în Africa şi în America de Sud: n-am niciun cititor fidel acolo.
E ceva foarte special - şi foarte nou pentru mine - în relaţia asta cititor-jurnalist care se leagă via Inbox. Nu depind nici de algoritmii Facebook, nici de vreun titlu mai obraznic - aşa mă gândesc că cine nu s-a dezabonat încă nu vede MONDAY MEMO drept spam.
Cum se finanţează acest proiect? Ai în vedere şi monetizarea lui?
Mona Dîrţu: Da, am în vedere. Dar exclud bannerele, în a căror eficienţă nu cred; şi n-am absolut nicio intenţie să includ mesaje nemarcate cu [P], cum se găseşte să-mi mai propună câte unul sau altul. E o practică murdară, care a fărâmat profesia, a corupt relaţia dintre jurnalist şi publicul lui - şi, pe deasupra, a pervertit definitiv relaţia dintre producătorii de conţinut şi partenerii lor comerciali. Mor când aud de “ştiri de PR”. Nu există “ştiri de PR”. Există “ştiri” şi există “PR” - ambele ocupaţii foarte onorabile, altfel.
Ca să mă întorc la întrebare: sunt acum în discuţii cu o companie mare care vrea să susţină o rubrică, de exemplu.
Săptămâna viitoare o să-mi pun un buton de donaţie pe monadirtu.ro; sunt mulţi oameni care mi-au spus că ei ar susţine proiectul. Monetizarea m-ar ajuta să pun scrisul în centrul vieţii mele, în loc să-l împing în weekend, când îmi rămâne timp liber. Altfel, e o vorbă: ce anume ai fi dispus să faci trei luni încheiate fără să fii plătit? Eu aş face MONDAY MEMO.
Cum se poate dezvolta mai departe acest proiect, din punct de vedere editorial?
Mona Dîrţu: Nu m-am gândit. Eu sunt cam pe contrasens aici - nu cred că mantra aceea din business, care spune că “dacă nu creşti, mori”, e valabilă şi în cazul MONDAY MEMO. Treaba mea e să fiu atentă la nevoile cititorului şi să mă adaptez, aşa cum - am făcut, de pildă, introducând clasamentul de ştiri non-business.
Sigur, dacă aş avea mai mult timp aş scrie mai multe, probabil. De pildă aş explica pe larg lucruri care pur şi simplu nu încap în MONDAY MEMO. Uite, în jurul nostru se inflamează periculos războiul comercial declanşat de Donald Trump împotriva lumii - şi mai ales a Chinei. Dacă se încăpăţânează şi Trump, şi Xi Jingping, tot comerţul mondial se va rearanja, iar asta ne va afecta.
Eu citesc toate lucrurile astea din curiozitate, aşa că le-aş pune într-un dosar special şi aş da link în MONDAY MEMO; sunt sigură că sunt cititori, mai ales din zona de business, care vor să înţeleagă ce se întâmplă la scară mare.
Sunt şi subiecte din România despre care ştiu mai multe decât pot înghesui într-o lectură de 15 minute. De exemplu mi-ar plăcea să fac un dosar despre exceptarea a 100 de companii de stat de la guvernanţa corporativă; un subiect major, dar de care nimeni n-are timp - că acum ne ocupăm toţi cu dreptul penal şi cel constituţional. Deci da, aş avea ce face pentru a dezvolta MONDAY MEMO - dacă aş avea mai mult timp.
Proiectul editorial Paginademedia.ro Facem România bine este susţinut de Medlife
MedLife - am inceput cu un juramant, continuam cu un angajament.
De mai bine de 20 de ani investim in oameni si in tehnologie medicala. Crestem odata cu noile generatii de doctori pentru a atinge cel mai inalt nivel de performanta in actul medical.
Sanatatea este profesia si pasiunea noastra si vrem sa imbunatatim calitatea vietii fiecarui pacient, cu grija, cu atentie si oferind intotdeauna cele mai bune optiuni de tratament.
Am devenit cel mai mare operator privat de servicii medicale* investind constant in oameni si in tehnologie. Si nu ne oprim aici. Pentru ca la MedLife ne-am luat angajamentul sa facem Romania bine.
*conform cifrei de afaceri
Citeşte şi:
- INTERVIU. Lecţia de istorie de pe YouTube. Povestea Istoria cu Virgil, sau şi emisiunile pot face educaţie. Cu un standuper
- Cum apar poveştile în imagini. Despre fotojurnalism, cu Ioana Moldovan: "Ideea e să nu minţi şi să ai respect pentru oamenii pe care îi documentezi"
Autor: Iulia Bunea iulia.buneapaginademedia.ro
Comentarii