Un pachet de legi şi o reacţie venită tocmai de la "capătul lumii". Cu poveşti pe care, dacă le auzi "nu mai dormi nopţi, intri în pământ de ruşine şi îţi vine să îngenunchezi în faţa lor".
"Radu, hai să-l numim aşa, a fugit din România înainte de 1989. A trecut Dunărea înot, pe la Burila Mare, iar acum trăieşte în Melbourne, Australia.
Tatăl lui Radu, exasperat de anchetele Securităţii, s-a spânzurat. La scurt timp, mama lui a făcut stop cardiac şi a murit, iar fratele şi-a pierdut slujba pentru că a refuzat să devină colaborator al Securităţii. Mai mult, toate bunurile le-au fost confiscate, inclusiv mobila de bucătărie. De toate aceste grozăvii a aflat abia după trei ani."
Povestea e spusă într-un text pentru Paginademedia.ro de Sergiu Toader, fost om de media care a construit şi a condus redacţii de ştiri mari, precum Pro TV şi Realitatea. Acum trăieşte în Noua Zeelandă, dar "detaliile despre comunismul din România şi securitatea lui Ceauşescu, despre curaj, sacrificiu şi dorinţa de libertate sunt şi ele îngropate aici, la capătul lumii şi continuă să mişte sufletele australienilor".
Textul de mai jos vine după ce g4media a publicat proiectul de legi privind siguranţa naţională şi a atras astfel atenţia opiniei publice.
Citiţi-l până la capăt! Despre securitate, victime, securişti şi securism! Şi despre soluţii!
Sergiu Toader: "Legile Securităţii în forma "scursă" în presă nu făceau decât să distileze şi să rafistoleze metodele Securităţii lui Ceauşescu la zilele noastre. Este varianta 2.0, dacă vreţi.
Dar răspunsul civic a fost extraordinar! Reacţia presei, a societăţii civile, a unor jurişti de anvergură a fost promptă şi profundă. Nu am mai văzut demult asemenea reacţii!"
Fostul om de media vine şi cu câteva soluţii argumentate:
- Serviciile trebuie demilitarizate, pentru că "Ierarhia militară ascunde responsabilitatea individuală, iar secretul militar, manipulările şi lipsa de transparenţă."
- Desfiinţarea societăţilor comerciale care acţionează sub protecţia serviciilor. Companii "cu activităţi comerciale, folosind informaţii sensibile şi avantaje de piaţă. Vă daţi seama cum este să operezi un business de familie în care concurezi cu un rechin din marea serviciilor?"
- Retragerea ofiţerilor acoperiţi din ministere, guvern, ONG-uri şi redacţii. Unii plătiţi şi ajutaţi mereu să aibă acces la slujbe bune, alţii bântuiţi psihotic de misiunea salvării naţionale (de regulă, de străinii hrăpăreţi) şi a interesului naţional. Toţi făcând un rău uşor de cuantificat. Nu ştiu cum mai e acum în redacţiile din România, dar ştiu că serviciile îi vor viza întotdeauna pe ziarişti.
Un text cu povestea lui Aurel Popescu, un român care a zburat la 50 de metri altitudine cu un AN 2 şi a dus 19 români în Austria. Apoi în Australia, unde a murit ani mai târziu, în circumstanţe suspecte. Oameni urmăriţi apoi de Securitate. Familiile din ţară la fel.
Un text cu securişti implicaţi în cazul Gheorghe Ursu, care au ajus să fie ridicaţi în grad şi decoraţi de preşedinţii Traian Băsescu şi Klaus Iohannis.
Un text care vorbeşte de promotorii "vajnici ai securismului şi ai comunismului" care "şi-au creat propriul mediu legislativ şi de afaceri care să le asigure privilegii în timp ce clamează drepturi şi libertăţi cetăţeneşti".
Sergiu Toader, din Noua Zeelandă, despre cum "Revolta te inundă si te paralizează când vezi cât de meticulos îşi creează ecosistemul protecţiilor şi al supra imunităţilor".
Sergiu Toader, textul integral:
Sergiu Toader: Cum ne vindecăm de securism
De câte ori Mrs Chayene Anderson povesteşte vieţile celor aflaţi acum sub lespezi, simţi cum naraţiunea te învăluie până devii, la rându-ţi, personaj. În micul cimitir din apropiere de Sydney, mormântul preferat şi cheia de boltă a poveştilor ei sunt legate de "Aurel Popescu / Romanian Hero".
Mrs Chayene Anderson este foarte mândră pentru că "Mr Popescu" a ales să emigreze în Australia. Putea rămâne în Austria, tot ca erou! Dar, aşa, nu ar mai fi avut şansa de a o întâlni în cimitir pe Maria, soţia lui Aurel Popescu "Relu" care să-i dea detalii despre cum au aterizat la Sydney pe 10 septembrie 1980, împreună cu Teo, băiatul lor de doi ani. Sau despre cum au aterizat în Austria, în lanul de porumb. Sau despre moartea suspectă a lui Aurel, în 6 noiembrie 1986, lângă Ballart, statul australian Victoria, atunci când pilota un avion ultraperformant într-o zi cu vreme foarte bună.
Detaliile despre comunismul din România şi securitatea lui Ceauşescu, despre curaj, sacrificiu şi dorinţa de libertate sunt şi ele îngropate aici, la capătul lumii şi continuă să mişte sufletele australienilor din Sydney. Iar pe Mrs Chayene Anderson să o transforme într-un fervent promotor al românilor, într-un adevărat ghid al spiritului de sacrificiu şi al curajului.
Toate acestea, într-un izbitor contrast cu discursul ex cathedra al unui oficial de la Bucureşti care tocmai ne-a explicat savant şi eliptic, cum "securismul este bine reprezentat în prea multe medii ale societăţii".
Civilul plătit din bani publici, căruia românii i-au încredinţat funcţia şi i-au cerut răspunsuri, a pocnit din călcâie în faţa directorului SRI. În loc de explicaţii concrete pentru modul în care au fost concepute legile Securităţii, a oferit poveţe şi consideraţii personale. Şi uite aşa, gradul a doborât funcţia, iar directorul a dus naţia la psiholog în loc să rămână la tablă şi să răspundă cuviincios întrebărilor legitime ale românilor.
Poveştile de mai jos fac praf nu numai discursul oficialului român, dar şi matricea creată de cele şase (mai multe?) servicii secrete/speciale ale României (nu ştiu dacă mai există SIPA/ informaţii din penitenciare). Unele mai obediente decât altele, nici unul în mod real în slujba românilor, dar toate în slujba unor impostori chipurile aleşi, a banilor şi a intereselor personale.
Deşi numeroase şi cu bugete mari, ele nu au împiedicat jefuirea constantă a resurselor României, atât din afară, cât şi din interior; dimpotrivă, în cârdăşie cu politicieni şi afacerişti corupţi, au fost de multe ori părtaşe la orgii cu bani publici şi, mai grav, s-au implicat direct în politică şi în alegeri, alterând jocul democratic.
Prin modul lor de organizare şi de acţiune, ele asigură continuitate Securităţii lui Ceauşescu şi ţin România prizonieră la periferia lumii civilizate, în timp ce îşi asigură hegemonia în business şi în politică.
De bune şi performante ce sunt, serviciile şi politicienii, în egală măsură, au reuşit să golească România de români, statisticile oficiale arătând că 8 milioane de români trăiesc acum în afara graniţelor.
Fuga cu avionul la 50 de metri altitudine! Cei rămaşi în ţară, batjocoriţi de Securitate
Pe 3 iulie 1980, Aurel Popescu "Relu" a fugit din România cu un avion utilitar, un AN 2 folosit la lucrări agricole, şi a aterizat pe un câmp de lângă Feldbach, Austria, la 20 de kilometri de graniţa maghiară, deşi planul iniţial era să ajungă în Italia. Herbert Kaspar, fermierul austriac proprietar al pământului, a rămas uimit să vadă un avion aterizând în lanul lui de porumb. Dar asta nu era tot.
Herbert Kaspar a văzut cu ochii lui coborând din avion 19 suflete, bărbaţi, femei şi copii. Cel mai mic avea un an şi şapte luni. "Bombardierul pentru sfeclă", bătrânul Antonov 2 cu aripi duble şi un singur motor, fusese pilotat cu măiestrie şi numai printr-o minune fuga reuşise.
Aurel Popescu a zburat la foarte joasă altitudine pentru a nu fi detectat de aparatele radar. A riscat extrem de mult, putea oricând să doboare avionul, izbindu-l de reţele electrice, piloni de susţinere sau copaci înalţi. Graniţa maghiaro austriacă a fost trecută la 50 de metri altitudine, iar planul iniţial, de a ateriza la Hustnfeld, a eşuat. Avionul a rămas fără combustibil, astfel că Aurel a aterizat, miraculos, în lanul de porumb.
Cei 19 fugari români erau membri a două familii, Bogdan, (trei băieţi şi două fete) şi Cioară. Detaliile acestei poveşti sunt luxuriante ca şi vegetaţia din cimitir. Dar unul singur merită menţionat. Securitatea română nu a încetat niciodată să-i urmărească pe cei 19. Mai mult, un vecin de-al lor din Reşiţa a aflat întâmplător că urmau să fugă din ţară şi i-a denunţat. Dar securiştii s-au mişcat greu şi le-au pierdut urma.
Hăituirea lor a continuat însă în Austria, dar şi în Australia. Cancelarul austriac de la acea vreme, Bruno Kraisky, s-a opus extrădării lor, spre disperarea comuniştilor de la Bucureşti, şi aşa au putut cere azil politic. În România, prin decizia Tribunalului Municipiului Bucureşti din 27 martie 1982, au fost condamnaţi în contumacie la 20 de ani de închisoare fiecare, confiscarea bunurilor personale şi interzicerea unor drepturi. Cei rămaşi în ţară au fost interogaţi, batjocoriţi şi lăsaţi fără mijloace de subzistenţă.
În interviul pe care Maria Popescu, soţia lui Aurel, l-a acordat reţelei de radio ABC din Australia, a spus că în 2017 a primit din România, de la CNSAS două dosare; "Pescăruşul" şi "Piratul", ambele conţinând activitatea Securităţii după fuga lor - peste 30 de scrisori care nu au ajuns niciodată la destinaţie, fotografii de familie, transcrieri ale discuţiilor telefonice cu prieteni şi apropiaţi.
Din ele rezultă clar că Aurel Popescu şi grupul de fugari au fost urmăriţi constant, atât în Austria, cât şi în Australia până în ziua în care Aurel Popescu a murit într-un accident aviatic cu multe necunoscute. Cert este este că, aşa cum spune Maria Popescu, a doua zi după moartea lui Aurel, doi motociclişti au ajuns în faţa casei lor, au oprit şi au aruncat câteva cărămizi în geamurile de la stradă. Apoi, s-au făcut nevăzuţi. Pentru Maria Popescu a fost un mesaj clar; oriunde vă duceţi şi orice aţi face, Securitatea vă urmăreşte!
(Cercetătoarea CNSAS, Diana Iamandi, a publicat în revista Historia extraordinara poveste a lui Aurel Popescu, precum şi date din dosarele "Piratul" şi "Pescăruşul").
În comunităţile de români care au fugit din ţară înainte de 1989 sunt poveşti uluitoare despre securism şi comunism, bolile incurabile ale României. Vieţi distruse, ani de puşcărie, bătăi şi torturi inimaginabile sunt simptomele acestor maladii.
Dacă asculţi un "frontierist" (cei care treceau graniţa înainte de 1989, fie pe fâşie, fie înot, la Dunăre, riscând să fie împuşcaţi sau schilodiţi) nu mai dormi nopţi, intri în pământ de ruşine şi îţi vine să îngenunchezi în faţa lor. Asta ar trebui să facă şi oficialii români, întâmplaţi în propriile lor vieţi, dar mai ales în vieţile românilor.
Promotori vajnici ai securismului şi ai comunismului, ei şi-au creat propriul mediu legislativ şi de afaceri care să le asigure privilegii în timp ce clamează drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Ce le iese pe gură şi ce fac din mână (vot) este de o abjecţie abisală. Revolta te inundă si te paralizează când vezi cât de meticulos îşi creează ecosistemul protecţiilor şi al supra imunităţilor. Iar românii care au suferit direct, victimele Securităţii, ştiu că asta nu se va schimba niciodată, că sistemul se autogenerează.
O poveste cutremurătoare: el a trecut Dunărea, familia a murit în ţară, după presiunile Securităţii
Bărbatul din faţa mea are o vârstă greu de ghicit, barba "quattro giorne" şi ochelari rotunzi. Pare genul şoarece de bibliotecă, dar discursul lui este departe de a fi academic. Radu, hai să-l numim aşa, a fugit din România înainte de 1989. Este un "frontierist" autentic, a trecut Dunărea înot, pe la Burila Mare, iar acum trăieşte în Melbourne, Australia. A fost şi prin lagărul de la Padinska Skela, dar nu a scăpat nici închisoarea de la Negotin.
Tatăl lui Radu, exasperat de anchetele Securităţii, s-a spânzurat. La scurt timp, mama lui a făcut stop cardiac şi a murit, iar fratele şi-a pierdut slujba pentru că a refuzat să devină colaborator al Securităţii. Mai mult, toate bunurile le-au fost confiscate, inclusiv mobila de bucătărie. De toate aceste grozăvii a aflat abia după trei ani. Până atunci nu a ştiut nimic pentru că nu a putut lua legătura cu cei de-acasa.
Atunci se pleca "pentru totdeauna", nu exista cale de întoarcere. Astăzi este aproape imposibil să înţelegi aşa ceva, ai acces oricând în orice colţ al lumii. Încercaţi pentru o clipa doar să vă imaginaţi că plecaţi undeva fără să ştiţi că mai aveţi posibilitatea să vă revedeţi părinţii, copiii sau soţii şi că puteţi muri de glonţ, înecat sau de patul unei puşti aplicat în cap.
"Pentru totdeauna" nu era o metaforă, era finalul tragediilor greceşti transpuse în comunism. Radu a vizitat o singură data România, în 1992. A rămas profund marcat de destinul familiei lui, i-a fost greu să accepte că preţul libertăţii la care a visat a fost moartea părinţilor. Ştie că pentru el niciodată nu se va face dreptate. "Toţi sunt tot ei" sună exasperant replica lui.
Printre cei care confiscau bunurile transfugilor se număra şi tânărul locotenent în cadrul Direcţiei a VI a Cercetări Penale a Securităţii, Petru Ţăgorean.
Sub semnătura jurnalistului de investigaţii Virgil Burlă de la Europa Libera (Traseul în democraţie al unui fost lucrător al Securităţii: şef la stat, consul, decorat de doi preşedinţi, pensie de 11.500 de lei) detaliile din dosarul de la Curtea de Apel sunt şocante.
"Duşmanii poporului" căror Ţăgorean le-a deschis dosare penale sunt un şofer care şi-a abandonat TIR ul la graniţa dintre Italia şi Iugoslavia, un ospătar de pe o navă de croazieră care nu s-a mai întors din Germania, un impresar rămas în Norvegia şi alţii. În faţa judecătorilor, Petru Ţăgorean a afirmat că "am respectat legea şi ierarhia militara în vigoare la momentul respectiv".
Traian Băsescu l-a înaintat la gradul de chestor, iar Klaus Johannis i-a oferit Ordinul "Bărbăţie şi Credinţă” în grad de Cavaler, în februarie 2015. Este şi “academician”, membru al Academiei de Ştiinţe ale Securităţii Naţionale (ASSN) fondată de "soluţia imorală", generalul Gabriel Oprea. Din declaraţia sa de avere din decembrie 2019, reiese că a încasat o pensie militara în valoare de 139.000 de lei pe an.
Ce nu (cred că) ştie nici domnul Virgil Burlă este că în februarie 2015, CNSAS a întocmit un raport al dosarului celebrului dizident anticomunist Gheorghe Ursu, "prin care dovedeşte fără putinţă de tăgadă" că ofiţerul care a falsificat documentele din dosar este Petru Ţăgorean, cel care a preluat dosarul din arhiva Securităţii statului pe 14.08.1990."
Respectivul ofiţer era un fost coleg al numitului Pârvulescu Marin, si fusese preluat in SRI - respectiv Formaţiunea J - împreună cu Hodiş Vasile, unul din anchetatorii torţionari ai lui Gheorghe Ursu, şi încă 5 ofiţeri din Direcţia a VI-a de Cercetări Penale a Securităţii.
Ziariştii mai trecuţi poate îşi amintesc strădania procurorului Dan Voinea în cazul Ursu şi încercările disperate ale SRI de a acoperi abuzurile Securităţii în cazul Ursu. Sunt multe alte detalii din acest dosar, dar dezgustul mă opreşte să mai scriu.
Aah, era sa uit! La cererea lui Ţăgorean, în procesul de la Curtea de Apel Bucureşti numele acestuia a fost anonimizat. Instanţa supremă nu a mai ţinut cont de această cerere. Astfel, numele a fost făcut public.
După lectura acestui bestiar uman, avem nevoie de aer proaspăt, de minţi limpezi şi de firesc, oricât de mult emoţiile ne-ar întuneca judecată. Deci, ce este de făcut? De unde începem?
Ce este de făcut?
Şeful serviciului, civilul din fruntea lui, precum şi politicienii direct răspunzători de domeniu, trebuie să facă un gest simplu, firesc şi obligatoriu; printr-o declaraţie publică reparatorie, să recunoască zecile de mii de victime ale torturii securiştilor şi să propună acordarea de despăgubiri familiilor şi urmaşilor tuturor celor care au avut de suferit. Naţiunile puternice şi liderii adevăraţi au făcut şi continuă să facă aceste gesturi reparatorii. A nu face nimic sau doar a le aminti în discursuri nonsens te transformă în complice sau într-unul "de-al lor". Memoria lui Aurel Popescu, a familiei lui Radu şi a zecilor de mii de români cu vieţi distruse au nevoie de un adânc respect şi de profundă onoare.
Chiar şi Mrs Chayene Anderson s-ar bucura, povestea ei ar avea happy end şi ar putea spune australienilor şi vizitatorilor din toată lumea că România este matură, puternică şi că ştie să-şi omagieze eroii, pentru că a recunoscut şi a acceptat ororile comunismului şi ale Securităţii.
Serviciile trebuie demilitarizate. Platoşa acestor structuri este dată de două elemente fundamentale; ierarhia militară şi secretul profesional/militar. Sub epoleţi, caschetă şi diagonală, în creuzetul operaţiunilor serviciilor se amestecă cele două elemente sulfuroase.
Ierarhia militară ascunde responsabilitatea individuală, iar secretul militar, manipulările şi lipsa de transparenţă. Este exact reţeta serviciilor de inspiraţie sovietică. Vă mai aduceţi aminte ce a declarat Petru Ţăgorean în faţa judecătorilor? Recitiţi, vă rog! "... am respectat legea şi ierarhia militară în vigoare la momentul respectiv". Noroc că judecătorul, probabil fără să primească vreunul dintre celebrele "plicuri galbene", a considerat că "inculpatul a acţionat din motivaţii politice". Mai mult, dacă un procuror sau un judecător cere informaţii într-o cauză, imediat i se serveşte placa secretului militar şi astfel totul se năruieşte. Îmi amintesc că în urmă cu zece ani, un procuror era disperat că nu putea obţine o amărâtă de confirmare, printr-o adresă oficială, a funcţiei unui SPP-ist care făcuse un accident de circulaţie.
Nimic nu este credibil până cand nu are loc demilitarizarea serviciilor. Tinerii educaţi, cu studii certe, vorbitori de limbi străine, angajaţi în Servicii după anul 2000 au şansa extraordinară să reseteze sistemul. Ei sunt din altă generaţie, au crescut având acces la informaţie, sunt deschişi la minte, nu se pot pune la dispoziţia sistemului fără să aibă garanţii solide că angajatorul îi respectă profesional şi uman.
Imaginaţi-vă că într-o structură demilitarizată poţi cere supervizorului ca o dispoziţie de serviciu pe care o consideri ilegală sau neconformă, să fie făcută în scris, aducând astfel cu sine şi responsabilitatea individuală.
Într-o astfel de structură mecanismele de verificare şi control au un dublu rol; să asigure legalitatea acţiunilor şi să împiedice abuzurile de orice fel.
Şefii serviciilor secrete se ridiculizează singuri; zbaterile şi zicerile caraghioase despre drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, precum şi asemenea alte bla, bla, bla uri trebuie să înceteze. Este vremea să facă şi să tacă! Sau daca deschid gura, să se pregatească înainte. În cultura academiilor militare (West Point, Saint-Cyr, Standhurst) tinerilor studenţi în intelligence li se spune foarte clar: “Ce comunicaţi trebuie să fie onest si adevarat. Ce nu comunicaţi, nu există"!
Suntem printre ultimele ţări din Europa cu servicii militarizate şi printre primele ca număr de generali. Doar România şi Turcia mai au astfel de servicii, Bulgaria a început demilitarizarea acum câţiva ani. România pare o cazarmă (aproape goală) pregatită pentru nu se ştie ce, pentru că oricum, orice se întâmplă o ia prin surpindere!
Mai jalnici de atât nu putem fi decât atunci când mai apare public câte un gradat cu ifose de intelectual şi ne spune, exact ca brookerii de asigurări, "ce pericole ne pândesc", "care sunt "vulnerabilităţile" si "cum s-a acţionat" fără să ştim. Bleah!
Desfiinţarea societăţilor comerciale care acţionează sub protecţia serviciilor. Esenţa statului paralel, bazat pe putere financiară şi putere de decizie/influenţă, este dată de banii obţinuţi din activităţi comerciale, folosind informaţii sensibile şi avantaje de piaţă. Această plagă (OG din 13 iunie 2002) a produs şi produce imense prejudicii României ca stat, mediului de afaceri românesc şi contribuabililor români.
Deci, în afara banilor de la buget, serviciile secrete au prin lege posibilitatea să producă bani din activităţi comerciale. Cum, câţi, din ce? Nimeni nu ştie. Probabil că nu sunt fiscalizaţi şi oricum secretul militar aşterne tăcere peste ei. Vă daţi seama cum este să operezi un business de familie în care concurezi cu un rechin din marea serviciilor? Câţi bani nefiscalizaţi fac aceste firme şi unde se duc ei? Nici măcat asta n-ar fi problema! Problema este ca îşi construiesc sisteme paralele; de educaţie, de sănătate şi uneori de justiţie.
Întărirea controlului parlamentar. În ţara în care am ales să trăiesc, serviciile sunt demilitarizate, iar controlul lor este exercitat de un organism independent condus de IG (inspector general) care urmăreşte în principal patru direcţii: corectitudinea, legalitatea, eficienta şi eficacitatea serviciilor de informaţii.
Eficacitatea, adică gradul în care serviciul îşi atinge obiectivele, iar eficienţa, rentabilitatea acţiunilor serviciului. De exemplu, dacă vei cheltui un milion de dolari pentru a preîntâmpina un prejudiciu de zece mii de dolari nu s-ar zice că eşti chiar un serviciu performant. Asta se întâmpla şi cu multe dintre dosarele DNA! În loc să fie preocupaţi să recupereze prejudiciile şi să-i lase-n pielea goală pe inculpaţi, procurorii DNA erau interesaţi să-i bage la puşcărie, indiferent de costuri. Apoi, aflau din presă că prejudiciul nu a fost recuperat.
Guvernanţa democratică are ca principiu fundamental responsabilitatea instituţiilor de stat in faţa electoratului. Mai mult, pentru că serviciile folosesc bani publici, contribuabilii au dreptul să ştie dacă aceşti bani sunt folosiţi corect, legal, eficace şi eficient.
Să nu vă imaginaţi că orice cetăţean are acces la fondurile operative sau la măruntaiele serviciilor, dar, cel puţin în Parlament, dezbaterile sunt furtunoase şi fac un pic de lumină nu nu numai asupra cheltuirii banilor, dar mai ales asupra politicii executivului în materie de apărare.
Nu toţi membrii Comisiilor parlamentare au pregătire de specialitate, dar toţi, cu miniştrii de resort în frunte, îşi angajează specialişti independenţi sau foşti agenţi care au obligaţia să evalueze profesional activitatea serviciilor. În raport cu cetăţeanul, în primul rând.
În timp ce scriu aceste rânduri îmi vine în minte imaginea parlamentarului român, aşa cum mi-a rămas în cap în urmă cu zece ani. Poate s-a mai schimbat ceva între timp, dar ce îmi amintesc eu este un personaj fără cultură politică şi socială, fără să aibă o înţelegere minimă a mecanismelor democratice, inamic declarat al gramaticii de clasa a V-a şi mult transpirat atunci când vorbeşte public. De regulă, absolvent al Colegiului Naţional de Apărare, purtător de insigne şi de diplome fără acoperire.
Aceşti parlamentari din comisiile de specialitate ar trebui să verifice activitatea serviciilor, bugetele lor, legalitatea şi corectitudinea operaţiunilor. Este evident că nu este deloc aşa. În primul rând, nu ştim exact dacă serviciile se mai sinchisesc să prezinte rapoartele anuale în faţa Parlamentului. Şefii acestor servicii sunt şi ei conştienţi de calitatea execrabilă morală şi profesională a majorităţii parlamentarilor români şi prin urmare nu-i respectă pentru că oricum nu înţeleg nimic.
Pe de altă parte, le convine situaţia pentru că scapă de responsabilitate, rămân fără control şi asta le place. În realitate, majoritatea membrilor comisiilor de apărare şi control devin mosoarele pe care le agită pisoii din servicii, în funcţie de interesele pe care le au. Degeaba se trâmbiţează că serviciile sunt sub control parlamentar riguros. Nu sunt sub nici un control, sunt complet de capul lor! Şi uneori, sunt de capul lor chiar şi în interiorul aceluiaşi serviciu.
Construcţia unei culturi organizaţionale solide în jurul respectării legii, al transparenţei şi al apărării cetăţeanului. Nu al unei persoane, nu al superiorului, nu al prestigiului serviciului. Competiţia stupidă între servicii dăunează cetăţenilor şi umflă ego-urile unor guşaţi care se cred mici Napoleoni în camera operativă.
În teorie, serviciile secrete nu operează mai presus de lege, de şi numeroase agenţii din state puternice au încălcat legea de multe ori (Israel, Germania, Anglia, Canada). Dar publicul a aflat despre aceste încălcări. Cumva, mecanismele de supraveghere au funcţionat.
În ţările cu democraţii în tranziţie, ca România, lucrurile sunt mai delicate. Lipsa controlului parlamentar este dublată de o cultură a opacităţii în interior, de lipsa mecansimelor de verificare şi control intern. Multe dintre nemulţumirile angajaţilor din servicii, pe lângă nepotism şi pilăraie, provin de-aici; lipsa criteriilor clare de control intern, de evaluare, indiferent că este vorba despre competenţe sau proceduri interne.
Softul care numără voturile în România este controlat de un serviciu secret - Serviciul de Telecomunicaţii Speciale deşi România are o Autoritate Electorală Centrală. Această anomalie ne singularizează din nou, dar este posibilă pentru că în cultura serviciilor numai ele sunt capabile să asigure protecţia şi corectitudinea votului. Nimic mai fals. Ba, mai mult, prin proiectul Legilor Securităţii apărut în presă, administrarea Cloud-ului Guvernamental sporeşte rolul SRI şi STS.
Retragerea ofiţerilor acoperiţi din ministere, guvern, ONG-uri şi redacţii. Unii plătiţi şi ajutaţi mereu să aibă acces la slujbe bune, alţii bântuiţi psihotic de misiunea salvării naţionale (de regulă, de străinii hrăpăreţi) şi a interesului naţional. Toţi făcând un rău uşor de cuantificat.
La stat, "e prost, da' e prostu' meu", la privat e mai complicat, dar nu imposibil. Germania, Anglia, Franţa au fost zguduite de scandaluri îngrozitoare în care jurnalişti celebri au fost deconspiraţi. Au scris la comandă şi, mai grav, unii doar au semnat ceea ce le-a dat în plic serviciul (BND, unul dintre serviciile secrete germane) cu mize extraordinare; războiul din Irak, afacerea Elf etc.
Nu ştiu cum mai e acum în redacţiile din România, dar ştiu că serviciile îi vor viza întotdeauna pe ziarişti. Pe formatorii de opinie mai mult decât pe reporterii de teren, deşi serviciile Ministerului de Interne erau foarte active acum zece ani.
Pericolul foarte mare vine însă din Justiţie, mai ales din zona de cercetări penale. În anii 90', "Formaţiunea J" din SRI (justiţie) a preluat aproape toţi ofiţerii fostei Divizii a VI-a Cercetări Penale a Securităţii, iar reflexul Securităţii de a face cercetare penală nu a dispărut. Amintiţi-vă de protocoalele SRI/Parchetul General/DNA sau de "câmpul tactic" şi veţi avea tabloul complet.
Controlul exercitat de servicii asupra unor procurori, al unor judecători şi chiar asupra unor avocaţi a fost evocat de multe ori în presa din România, pe baza mărturiilor celor vizaţi. Chiar şi acum, în cadrul SRI, există un Centru Naţional de Interceptare a Comunicaţiilor (acte de cercetare penală/interceptări) care a fost înfiinţat printr-o hotărâre CSAT, care este un act administrativ, dar care nu are putere de lege. Deci, din punct de vedere legal acest Centru nu există. Şi asta înseamnă că probele obţinute sunt ilegale.
Consecinţele legale sunt catastrofale, dar cui îi mai pasă că de douăzeci de ani acest Centru funcţionează şi produce ilegal probe folosite în procese penale?
Este trist, este deprimant, este strigător la cer, dar nu este totul pierdut! Legile Securităţii în forma "scursă" în presă nu făceau decât să distileze şi să rafistoleze metodele Securităţii lui Ceauşescu la zilele noastre. Este varianta 2.0, dacă vreţi. Dar răspunsul civic a fost extraordinar! Reacţia presei, a societăţii civile, a unor jurişti de anvergură a fost promptă şi profundă. Nu am mai văzut demult asemenea reacţii!
Iar caschetarii care au scris cum le-ar plăcea lor să fie s-au retras în cazarmă, deocamdată ruşinaţi. Au ieşit la înaintare, inadecvat şi degeaba, doi oficiali de rang înalt striviţi de nerozia propriilor explicaţii. În mod sigur, ei nu-i vor mai putea păcăli pe tinerii educaţi din România, pe cei care ştiu ce sunt bunele practici în democraţia participativă, ce este guvernanţa democratică şi, mai ales, votul cu discernământ. Nimic nu-i sperie mai mult pe aceşti semidocţi decât educaţia.
Sergiu Toader
Iunie 2022
Christchurch/New Zealand
Surse
1. Maria Popescu & Chayene Anderson - Love in communism - ABC Australia abcmedia.akamaized.net/interview
2. Cercetător CNSAS Dana Iamandi 20 de Români o şterg în Austria cu un avion utilitar /Historia.ro
3. Interviu MC, aka Radu, Melbourne
4. Virgil Burlă - Europa Liberă - Traseul în democraţie al unui fost lucrător al Securităţii: şef la stat, consul, decorat de doi preşedinţi, pensie de 11,500 de lei https://romania.europalibera.org
5. https://gh-ursu.ong.ro/falsificarea DUI.html
6. Hans Born and Aidan Wills - Overseeing Intelligence Services/ A Toolkit
7. Hans Born, Ian Leigh, Aidan Wills - International Intelligence Cooperation and Accountability, published by Routledge, July 23,2012
Trimite un comentariu