VIDEO Cornel Nistorescu, episodul I: Jurnalistica a ajuns o profesie făcută pe mobil

Jurnalistul Cornel Nistorescu este invitatul Interviurilor lui OBAE. paginademedia.ro prezintă astăzi, în parteneriat cu HappyFish TV, prima parte a interviului: PATRU filmuleţe şi transcrierea lor integrală. Mâine, o a doua serie din interviul cu ziaristul Cornel Nistorescu. Despre situaţia presei, despre internet, despre criza profesională.

Publicitate

„Jurnalistica a ajuns o profesie făcută pe mobil”, spune Cornel Nistorescu. “Pe net şi pe mobil”.O spune un ziarist de reportaj la bază, care ştie că observaţia directă este vitală în jurnalism. “Jurnalistica s-a redus”, constată Nistorescu, “la comentarii şi la cioace de pe net. Mă rog, la ştiri de pe net, că nu toate sunt cioace”.

Partea I: “Întâlnirea cu netul n-a fost una lucidă, profesională şi echilibrată”. Despre Internet, presa anilor 90 şi perioada Năstase

[pageview http://paginademedia.ro/interviuri/nisto/cod_nistorescu1.html "some title" description]

Până în 1990, era cunoscut pentru un gen acum rar: reportajul. Este autorul a trei cărţi: Întâmplări în liniştea unei fotografii, Paradisul provizoriu şi Proprietarul de iluzii. În perioada de presiune maximă a PSD asupra presei (2000-2004), Evenimentul zilei, ziarul pe care îl conducea, era singurul cotidian care făcea opoziţie. Editorialul Cântarea Americii (2001) a ajuns să fie folosit de propaganda americană! Textul, cu un final memorabil - Numai libertatea poate face asemenea miracole, îl găsiţi aici.

Din interviu:

• Întâlnirea cu netul n-a fost una lucidă, profesională şi echilibrată. Jurnalistica românească s-a dus în net cu o dezinvoltură care, după părerea mea, a deteriorat-o, ca să nu spun că aproape a sufocat-o.
• Nu se poate să faci jurnalistică fără să vorbeşti cu subiectul. Jurnalistica a ajuns o profesie făcută pe mobil. Pe net şi pe mobil. Nu se poate! E o joacă interesantă, de calculator, dar nu e jurnalistica aia care poate să mişte ceva în societate.
• Presa are prea mulţi comentatori şi prea puţini jurnalişti. Dacă deraiază într-o zi toate trenurile din România, nu cred că au picioarele rupte mai mulţi de cinci şase reporteri şi jurnalişti.
• Mulţi dintre colegii mei au devenit funcţionari. Să ai un job bun, să ai o mie, nu ştiu, 2.000 sau cât mai mult pe lună, şi dacă poţi să nu faci nimic. Sau să pleci cât mai repede de la serviciu.
• Încă o dată, e decăderea profesională. Noi am crezut că putem produce, în zece ani, 50.000 de ziarişti. Hai să fim serioşi! Producţia asta masivă de jurnalişti îşi arată slăbiciunile, incultura, lipsa de pregătire, de alfabet.
• Despre cum a reflectat presa accidentul în care a fost implicat: Mi-au plătit-o! Trebuia să mă aştept. Mă aşteptam. Unii au exagerat, alţii nu au exagerat.

Jurnalistica de acum a ajuns o profesie făcută pe mobil şi pe net. Impactul este minim, consideră Nistorescu. E doar “o joacă interesantă, de calculator, dar nu e jurnalismul care poate să mişte ceva”.

Partea a II-a: “Cretinismele, şi pe hârtie şi pe net, au aceeaşi valoare”. Despre jurnalismul pe mobil şi pe net.

[pageview http://paginademedia.ro/interviuri/nisto/cod_nistorescu2.html "some title" description]

“Jurnalistica s-a redus la comentarii şi la cioace de pe net”. În România sunt prea mulţi jurnalişti. Mulţi au devenit funcţionari. Producţia masivă de ziarişti îşi arată slăbiciunile, incultura, lipsa de pregătire, de alfabet.

Partea a III-a: “Nu văd de ce aş cumpăra un ziar”. Despre presa de referinţă, criza care va “curăţa făcăturile” şi jurnalismul fără ideal.

[pageview http://paginademedia.ro/interviuri/nisto/cod_nistorescu3.html "some title" description]

Cornel Nistorescu a fost subiect de presă, din cauza accidentului în care a fost implicat. Ştirea trebuia dată, spune jurnalistul. Presa a relatat diferit cazul: neutru sau acuzator. “Mi-au plătit-o”, spune Cornel Nistorescu despre cei care au avut un ton tendenţios, vehement împotriva lui.

Partea a IV-a: Despre cum a reflectat presa accidentul lui Cornel Nistorescu: “Mi-au plătit-o!”

[pageview http://paginademedia.ro/interviuri/nisto/cod_nistorescu4.html "some title" description]

TRANSCRIEREA INTERVIULUI

Cornel Nistorescu: Jurnalistica a ajuns o profesie făcută pe mobil

Petrişor Obae: “La sfârşitul anului trecut, (...) s-a schimbat şi puterea... S-a încheiat o epocă. O epocă de politic, o epocă de a face presă şi chiar de a te comporta în societate". O spuneaţi în 2005! De ce s-a încheiat atunci o epocă de a face presă?
Cornel Nistorescu: Păi cred că s-a încheiat o epocă de a face presă într-un anume fel.
Murea un stil de a face presă la modul clasic. Mă refer la presa până în 2005, mă refer la presa care a traversat inclusiv perioada comunistă, la presa interbelică, şi chiar la presa de dinainte de 1900.

Ce a murit în 2004?
Din 2004 jurnalistul, după părerea mea, s-a refugiat pe net. Românul a fost extrem de impresionat de acest miracol şi a zis că acolo este viitorul, esenţa acestei comunicări şi a profesiei.
Şi atunci toată lumea a dat năvală pe net, în documentare, în expunere şi a crezut că aşa se modernizează. Fals! Am văzut în acelaşi timp şi pe net lucruri de o imbecilitate perfectă, aberaţii scrise cu dezinvoltură.

Deci, întâlnirea cu netul n-a fost una lucidă, profesională şi echilibrată. Jurnalistica românească s-a dus în net cu o dezinvoltură care, după părerea mea, a deteriorat-o, ca să nu spun că aproape că a sufocat-o.

Relaţia jurnalistului român cu realitatea este relaţia de acasă, cu autobuzul sau maşina, până la ecranul calculatorului de la birou. Astea este relaţia lui cu realitatea românească. Şi ce mai vede pe geam şi ce vede pe net. Or după părerea mea, asta înseamnă a adus o limitare absolut şocantă a profesiei.

Ce a însemnat acel prag, 2004? Atunci au fost şi alegerile. Până atunci a fost într-un anume fel.
Sigur că a fost o perioadă în care persistau urme de militantism, aş zice. Aş vrea să le reamintesc celor care nu îşi aduc aminte, pentru că nu au trăit perioada, că anii 90-96, presa din România a ţinut partea democraţiei mai mult decât multe partide politice. Iar în primii doi ani, mai mult decât toate partidele politice ale opoziţiei. Presa atunci a fost factorul care a presat. Presa şi strada au presat teribil în direcţia democraţiei şi atunci şi-au şi asumat statutul şi poziţia militantă, prodemocratică.

Era normal?
Nu vă supăraţi, când structurile securităţii, structurile partidului comunist conduceau societatea şi fixau în continuare regulile şi linia, mie mi se părea normal să încerc să fac ceva. A fost modul multor oameni din generaţia mea şi mai tineri de a face presă. Era o presă cu un caracter oarecum militant.

Vorbesc de perioada 2000-2004. Presa a fost atât de tare sufocată, cumpărată, păcălită, iar partidele au făcut o opoziţie atât de slabă, încât, pe nesimţite, ne-am trezit într-o poziţie absolut neprofesională de presă. Luptam împotriva Guvernului. La un moment dat, am avut o şedinţă de redacţie şi le-am spus: Oameni buni, Stop! Nu ar mai fi decât un pas mai departe să facem şi noi un partid politic. Şi trecem de partea cealaltă să facem politică.

Presa nu guvernează! Trebuie să ne oprim undeva, oricât de multe şi de dureroase sunt adevărurile sociale, economice, politice, pentru că altfel devenim o forţă politică. Şi trebuie să ne oprim. Nu e datoria noastră. Nu e meseria noastră.

Exageraseţi atunci?
Nu era exagerare, era o nevoie a realităţii. Guvernul Năstase comisese nişte excese cărora societatea nu le contrapusese multe mijloace.
Multe ziare au fost cumpărate atunci. Au dus-o bine, au câştigat mulţi bani. Vreau să spun că ştiu publicaţii care numai de la Petrom luau câte 800-un milion de euro pe an. Sigur că erau cuminţi. Era ăla jurnalism? Nici ăla nu era jurnalism.

Ceea ce făceam noi era un jurnalism binişor atins de un spirit militant. Sigur că în raport cu jurnalistica de net, în care îţi dai doar cu părerea, şi în raport cu jurnalismul care prezintă fata de la pagina 14 şi ultima călătorie în nu ştiu ce insulă a nu ştiu cărei cântăreţe surde, sigur era o jurnalistică depăşită şi care ţinea de trecut. Dar din punct de vedere al nevoilor societăţii, era un jurnalism corect.

Cretinismele, şi pe hârtie şi pe net, sunt egale, au aceeaşi valoare

Acum ce tip de jurnalism se practică?
Scăldat! Noi traversăm o perioadă extrem de interesantă. Toată lumea dă vina pe net. Nu e adevărat. Nu e netul de vină. Cretinismele, şi pe hârtie şi pe net, sunt egale, au aceeaşi valoare.
Nu se poate să faci jurnalistică fără să vorbeşti cu subiectul. Jurnalistica a ajuns o profesie făcută pe mobil. Pe net şi pe mobil. Nu se poate. E altceva. E o joacă interesantă, de calculator, dar nu e jurnalistica aia care poate să mişte ceva în societate. Ciripeşte ceva în societate, ciuguleşte ceva în societate, bâzâie ceva, dar de mişcat lucrurile, nu le mişcă, nu le atinge.

Traversăm o perioadă economică spectaculoasă şi stranie, traversăm o criză profesională, care n-are nici o legătură, absolut nici o legătură cu situaţia economică, traversăm după părerea mea şi o criză organizaţională.

Dă-i Doamne românului mintea de pe urmă! Vreau să spun că acum, când vorbesc de toate lucrurile astea, le văd şi ca pe nişte eşecuri, nişte erori ale mele. Bunăoară, ne-a fost frică de reglementare. Ne temeam că va veni o altă lege a presei, care va fi folosită în stilul legii presei a lui Ceauşescu. A fost o foarte mare greşeală. Am trecut dintr-o perioadă de cleşte, dictatorială, din comunism, într-o libertate iresponsabilă. Noi, care încercasem să preacticăm o jurnalistică militantă, ne-am trezit printre degete cum, nereglementând nimic, pe lângă noi şi printre noi au ţâşnit publicaţii şi jurnalişti şi oameni care nu aveau nicio legătură cu profesia. Nicio normă etică sau nicio normă gramaticală.

A scăpat de sub control...
Tot peisajul a derapat cumplit. În şantaj, în incapacităţi grave de redactare, în inapetenţă pentru subiecte dificile, într-un facil exagerat, în mutilări de adevăruri, într-un mod de a întoarce spatele societăţii. Referindu-mă aici la problemele de fond ale societăţii. O bulevardizare chiar şi a publicaţiilor serioase, de referinţă. Şi ele au simţit nevoia să tragă cu coada ochiului la galerie, crezând că ăsta e succesul...

Poate aşa aduc cantitate.
Nu aduce nimic asta. Doar pierdere de credibilitate. Avem acum o mică perspectivă asupra lucrurilor. Vedem că nu au supravieţuit ziare, că perioada comunistă a omorât ziare şi ce am făcut după 90 nu a fost atât de solid şi de stabil ca să ne trezim că avem şi noi titluri care au o sută de ani în urmă.

România liberă ce păstrează o anume linie, un anume spirit, un nume. Adevărul, Scânteia au trecut prin nu ştiu câte schimbări de sens, de public, de format, de tip de abordare, de la naţionalism de stânga la bulevardier, la investigaţie, la serios şi analiză economică.

Evenimentul zilei chiar, a trecut de la bulevardier la serios, apoi la semiserios... Schimbări de public inadmisibile. Să nu credeţi că New York Times sau Washington Post sau alte ziare serioase franceze sau engleze schimbă publicul aşa. Se schimbă patronul, se schimbă redactorul-şef şi acum un an Le Monde era serios şi îl facem bulevardier, îi mai mărim formatul, peste alţi doi ani îi mai dăm şi ceva gagici colorate. Asta nu se poate.

Reflexele consumatorului de presă sunt nişte reflexe greu de format, care ţin de mental, de tradiţie, de subconştient, de educaţie, de foarte multe lucruri.
Acum simţim şi ne dăm seama ce a însemnat pierderea tradiţiei. Iar ce am făcut după 90, schimbările astea, încropelile astea, ne-au arătat că a fost prea puţin pentru a spune că deja avem o tradiţie în perioada democratică, de libertate.
Chestiuni şocante, profesionale, la oameni care au pretenţii de mari jurnalişti.

Cristian Tudor Popescu e un om cu un verb sclipitor, dar a ratat două ziare

Spuneţi că este vorba şi de o criză profesională...
Nu pot să-mi imaginez nici în 1900, nici pe vremea lui Ceauşescu şi nici acum nu pot să-mi imaginez că un om care are pretenţii de jurnalist, mă refer la vedeta presei româneşti, Cristian Tudor Popescu, îşi pune două poze pe prima pagină, stânga şi dreapta, sus şi cu două articole de zece rânduri dedesubt. Mi se pare că ţine de copilăria presei, de naivităţile de pionierat ale presei, nu de performanţele şi de aspiraţiile ei spre viitor şi de direcţia pe care ar putea evolua.

Poate e o tentativă a ziarului de a vinde, pentru că, totuşi, Cristian Tudor Popescu e un nume care atrage public?
Eu cred că nu e aşa. Dimpotrivă, cred că Gândul a greşit grav reducând totul, făcând o greşeală copilărească de machetare şi de prezentare, bazând toată comunicarea şi toată greutatea ziarului pe acel articoluş al lui Cristian Tudor Popescu, pe care îl şi citeau seara, de câteva ori, cei care fac revista presei pe televiziuni, încât nu aveai nici un motiv pentru care să mai cumperi a doua zi ziarul.
Şi-au făcut deservicii enorme centrând aşa, pe părintele - el e un fel de părinte - al isteriei jurnalistice.

De ce spun? Pentru că Cristian Tudor Popescu e un om cu un verb sclipitor. Cred că e peniţa cea mai acidă şi mai expresivă a perioadei de tranziţie, dar este un om care a ratat două ziare. A ratat şi Adevărul naţionalist al lui Dumitru Tinu, a ratat şi Gândul, făcând un ziar absolut anodin şi de asta a şi trebuit să părăsească volanul.

Lumea a crezut că repede, fără alfabetul profesiei, se poate câştiga audienţă, se poate face influenţă, se poate câştiga autoritate şi stimă. Autoritatea ziarului este una, impactul şi popularitatea câştigată la televizor, unde tragi două propoziţii isterice şi nişte glume cu subînţeles, e altceva.

Nu văd de ce aş cumpăra un ziar

Dacă ne uităm pe cifre, arată înspăimântător, ziarele de referinţă se duc la vale…
Care din ziare mai sunt de referinţă? Cotidianul, care este o sumă de opinii, de bună calitate, unele scrise foarte frumos şi foarte inteligent, unele partizane, dar o sumă, o însumare de opinii. Opinia este un fel de regină a jurnalisticii. Să zicem un diamant. Dar dacă pui 20 de diamante, nu obţii nicio maşină, nici ziare, nimic. Obţii 20 de diamante. 20 de piese frumoase. Putem admite că în Cotidianul sau în alte ziare sunt treizeci de opinii sclipitoare, asta nu înseamnă jurnalistică.

Presa are prea mulţi comentatori şi prea puţini jurnalişti. Nu cred. Dacă deraiază trenurile într-o zi, toate trenurile din România, şi se întâmplă un accident, nu cred că au picioarele rupte mai mulţi de cinci şase reporteri şi jurnalişti.

Nici nu-ţi publică nimeni, pentru că îţi cere o filă jumate. Nu-ţi mai publică nimeni un lucru mai serios şi mai lung, deci jurnalistica s-a redus la comentarii şi la cioace de pe net, la ştiri de pe net, că nu toate sunt cioace. Ori, după părerea mea, asta înseamnă o criză cumplită. Nu văd de ce aş cumpăra un ziar, încă o dată!

Care este varianta de ieşire?
Dau faliment firme de construcţii. Dacia, grupul Renault renunţă la foarte mulţi oameni. O perioadă nici nu produce. De ce să avem zeci, sute, că la întreaga Românie sunt sute de cotidiene? Pentru ce ? Din moment ce ele nu produc, ele pierd ?

De ce există atunci? Trebuie să fie o raţiune.
Încă mai există. Unele au deja început să se mai închidă. Pentru că s-a terminat bătălia politică, pentru că subvenţia nu mai funcţionează, acel mai dă-i şi lu ăla un pic de publicitate a dispărut. Eu cred că piaţa începe să-şi redimensioneze reperele şi valorile şi apariţiile şi costurile şi canalele. Se restrânge totul. După părerea mea, vom avea parte de o restructurare şi de o modernizare a presei, prin presiunea economicului, prin presiunea crizei economico-financiare. Se curăţă făcăturile. Ăsta e primul lucru. Şi ce se va naşte, va rezista şi va continua va fi presă. Făcăturile se duc, în mod cert.

Credeţi că va rămâne o presă apropiată de cea a anului 2000?
Dacă astăzi scoţi un ziar serios, care să spună oamenilor despre lucrurile nedrepte, sau necurate sau mizerabile pe care le comit reprezentanţii sau conaţionalii lor mai de vază, mai bogaţi sau mai de putere, o să vezi că se citeşte.

De ce nu le spun titlurile de acum?
E şi o complicitate, e şi o oboseală. Înseamnă muncă, iar mulţi dintre colegii mei au devenit funcţionari. Să ai un job bun, să ai o mie, nu ştiu, 2.000 sau cât mai mult pe lună, şi dacă poţi să nu faci nimic. Sau să pleci cât mai repede de la serviciu. Lipsesşte componenta de ideal.

România are de fapt o problemă care ţine de absenţa unui ideal. Nu e nici perioada memorandistă, nici perioada de unire cu Transilvania, nu e nici debarcarea comunismului, nu mai e nici intrarea în NATO, nici în Uniunea Europeană. Trăim mai bine. Atât! Românilor, în ultimii 15 ani, conducătorii nu le-au insuflat un alt ideal. Să aspire la ce? Nu! Doar de unde să iei ceva ca să o duci mai bine! Adio restul! Şi atunci, având nişte exemple nefericite în vedete, politice, economice şi aşa mai departe, omul se limitează la asta.

Dar eu cred că e loc de o Românie serioasă, că ea trebuie să existe şi există, din păcate într-un total anonimat sau în mare parte în anonimat în momentul ăsta, că există, că va avea succes un canal de comunicare, fie tipărit, fie televiziune sau şi-şi pentru acest tip de public.

Trăim şi o confuzie nepermisă. Credem că poeţii antici se puteau recita şi trebuiau cunoscuţi la sărbătorile bahice şi la beţiile soldaţilor şi ţăranilor. Nu! Erau pentru un anume procent de populaţie. Am recurs la o confuzie şi la un amestec nebun de stiluri, publicuri, mijloace, mesaje.
Oameni serioşi care sunt surprinşi că se uită la OTV. Aia există pentru un anume public. El nu poate fi condamnat. Putem gândi, dar nu ne putem bate joc de el. De vină suntem noi că ne pierdem vremea şi ne ducem acolo.

Ce sa schimbat? S-a schimbat publicul, s-au schimbat patronii, s-au schimbat jurnaliştii?
E o alunecare spre facil care are mai multe cauze. Încă o dată, e decăderea profesională. Noi am crezut că putem produce, în zece ani, 50.000 de ziarişti. Hai să fim serioşi! În marile redacţii europene nu intră mai mult de doi trei oameni pe an. Producţia asta masivă de jurnalişti îşi arată slăbiciunile, incultura, lipsa de pregătire, de alfabet. E o criză profesională. E criză economică. Jurnaliştii, noi n-am putut ţine presa în mâinile noastre.

Din păcate, am scăpat din mâini ziarele şi au trecut toate într-un patronat care are adesea interese economice sau politice. Mai puţin interesat de chestiunile profesionale.

Presa despre accidentul lui Nistorescu: Mi-au plătit-o!

Acum puţin timp, o lună şi jumătate aţi fost dumneavoastră subiect de presă. Din cauza acelui accident. O sa vă citesc cîteva titluri din presă. Cum consideraţi că a tratat presa acest subiect?
A fost un moment extrem de nefericit şi de dureros pentru mine. Oamenii sunt ok, au ieşit din spital, sunt sănătoşi, să le dea Dumnezeu sănătate, nu au rămas cu infirmităţi.
Dar am refuzat să citesc orice fel de text. Mi-a fost suficientă agresiunea televiziunilor care se înghesuiau. Agresiunea pe mine, camerele alea acolo, în momentele alea în care îţi dai seama se prăbuşea lumea pentru mine, pentru ce s-a întâmplat, m-am simţit atît de prost. Am refuzat să citesc pentru probabil că m-aş fi enervat îngrozitor de tare. Şi te rog frumos nu mi le citi.

Nu le voi citi.
E prea mult. Să ştii că am o doză deja de familiaritate cu mizeriile, aberaţiile, prostiile chiar şi cu adevărurile spuse pe seama mea, sunt sătul de ele, le ştiu de 30 de ani de presă, sunt sătul de ele.

Dumneavostră cum aţi fi gestionat, ca jurnalist, cazul dumneavoastră? Ca ştire de presă?
Trebuia dată. Nu poţi să eviţi aşa ceva. M-aş fi întrebat ceva, aş fi încercat, că unii dintre cei care au scris mă şi cunoşteau şi ar fi putut să nu scrie enormităţile pe care le-au scris şi puteau să mă întrebe, dar asta-i viaţa. Eu o să-i iert şi uit şi mă bucur că acei oameni sunt sănătoşi şi au scăpat cu bine şi sunt ok şi e şi copilul ok.

Ca abordare vă întreb, pus în faţa unui subiect în care un jurnalist foarte cunoscut, un fost şef de gazetă, un lider de opinie, are un accident, cum aţi fi gestionat?
Aş fi abordat subiectul ăla. Depinde şi ce era pe piaţă. Că dacă nu era nici o ştire interesantă, probabil că aş fi folosit două-trei zile la rând, dar dacă erau alte ştiri mai puternice, mai tari, mai de impact, aş fi trecut repede în plan secund. Să ştii că Papa Ioan Paul al II-lea a murit în prima pagină a ziarelor şi la prima ştire a jurnalelor, iar înmormântarea a fost în pagina 14.

Câteva ziare au condamnat vehement ce s-a întâmplat.
Mi-au plătit-o! Trebuia să mă aştept. Mă aşteptam. Mă aştept întotdeauna. Unii au exagerat, alţii nu au exagerat. Asta-i viaţa. Să-i acuz pe unii care au exagerat şi au scris prostii... Hai, domnule, mai mare satisfacţie că oamenii sunt întregi, în oraş, şi acasă, n-am! Îţi dai seama ce nenorocire era pe capul meu dacă se întâmpla o tragedie?

Mă bucur că am scăpat de poveste asta. Restul sunt excese sau jurnalistică bună. Nu mă interesează.
Noi am fost în atâtea situaţii pe prima pagină. Pe interior eram pe lista de homosexuali, iar pe prima pagină eram cu o doamnă. Sunt obişnuit cu prostiile. Îmi pare rău doar că dintre oamenii care au scris, unii chiar au lucrat cu mine. N-au învăţat! N-au rămas, nu că n-au învăţat, că atunci i-am bătut la cap, câteva din regulile elementare ale jurnalisticii!

Vezi şi episodul II al interviului AICI