Februarie 1990: “Veniţi la Caţavencu”, “Luaţi Caţavencu” striga un tânăr student la Staţia de metrou Izvor. Tânărul era actualul primar al Constanţei, Radu Mazăre. A scris la primul număr şi a fost cel mai bun vânzător de ziare, după cum povesteşte Ovidiu Nacu, cel care a lansat titlul pe piaţă, într-un interviu-document acordat în exlusivitate paginademedia.ro.

Sute de nume s-au perindat pe la Caţavencu la începuturi. Regizorul Nae Caranfil a scris un an în revista de satiră.

Totul începuse cu doar o lună în urmă, imediat după Revoluţie…

Ianuarie 1990. TVR difuza “O scrisoare pierdută”, în montarea lui Liviu Ciulei, cu Victor Rebengiuc, Cotescu, Mircea Diaconu şi Dem Rădulescu. “Asta e!” şi-a spus pe atunci studentul Ovidiu Nacu. “Caţavencu” îi va fi numele, şi-a spus el, după cum povesteşte în interviul acordat paginademedia.ro. Un prieten vine la Ovidiu Nacu acasă cu Doru Buşcu şi Sorin Vulpe. Cei doi îl aduc pe Liviu Mihaiu şi începe Caţavencu - săptămânal incomod.

Aproape doi ani mai târziu, caţavencii se rupeau de Ovidiu Nacu (vedeţi în interviu miezul conflictului) şi scoteauun nou titlu - Academia Caţavencu, împreună cu Mihai Cârciog şi Mircea Dinescu. Primul Caţavencu avea să se stingă după câteva luni.

Paginademedia.ro vă prezintă în două părţi un interviu-document despre istoria unei reviste, despre începuturile presei scrise în România postdecembristă, despre cât de uşor se câştigau bani din ziare şi tot la fel de uşor se cheltuiau, despre frenezia unei epoci.

Din prima parte:

• Într-o seară am văzutla TV “O scrisoare pierdută” în regia lui Ciulei de la Bulandra şi atunci am zis “asta e, Caţavencu trebuie să se cheme”.

• Aveam un televizor Cromatic pe care îl cumpărasem cu banii de la nuntă. Am vândut televizorul şi am scos revista.

• Texte bune aveau mai ales Buşcu şi Mihaiu, Vulpe n-a fost niciodată un tip cu umor.

• Cel mai bun vânzător la vremea aia, care şi debutase în primul număr din Caţavencu, a fost Radu Mazăre. El venise la mine cu un text, eu i l-am publicat pentru că era bun, nu era lung, un textuleţ. El a vândut la staţia Izvor şi a vândut cea mai mare cantitate, era foarte activ, făcea reclamă, striga “Hai la Caţavencu!”.

• La mine acasă a fost redacţia primelor numere. La mine acasă, timp de câteva săptămâni, de dimineaţă până noaptea, erau în permanenţă oameni, era un fum de nu te mai vedeai dintr-un colţ în altul al camerei, mâncam parizer cu pâine şi făceam revista. Nu mai reuşeam să aerisesc niciodată casa aia.

• După ce am făcut o groază de bani fără să conştientizez, a fost o chestie neprogramată, parcă i-aş fi găsit pe jos, nici n-am ştiut să-i păstrez şi i-am cheltuit pe tot felul de tâmpenii.

• Primele publicaţii pe care puteam eu să le fac atunci, pentru că nu aveam nişte structuri redacţionale paralele în afară de Caţavencu, erau nişte reviste erotice (Bordel, SexPress), nu porno.

• După plecarea Caţavencilor, revista a mai mers vreo jumătate de an în pierdere, în pierdere cruntă pentru ca să-l ţin, să scot jumătate de an revista, după plecarea lor, a trebuit să vând un apartament.

Interviul, pe larg:

Petrişor Obae: Dăm timpul înapoi, 1989 noiembrie. Ce făcea Ovidiu Nacu atunci?
Ovidiu Nacu: Eram student la limbi străine, la engleză. Mă gândeam să renunţ la facultate şi să emigrez în America, pe de o parte, iar pe de altă parte aşteptam cu nerăbdare căderea lui Ceauşescu, despre care eram oarecum conştient. După tot ce se întâmplase în jur, Ceauşescu era ultimul dinozaur rămas şi era foarte clar că are lunile numărate. S-a întâmplat şi imediat după am vrut să scot o revistă.

Primele titluri au fost Baricada, Observator şi Phoenix, iar a patra revistă a fost a mea. Revista mea a apărut înainte cu câteva zile de Expres.

De unde a venit ideea “vreau să fac o revistă”?
Eu aveam o atracţie pentru presă, am vrut să dau şi la ziaristică. Până la urmă n-am dat, pentru că nu se putea intra la ziaristică, la Ştefan Gheorghiu, decât cu recomandare de la organele de partid, recomandare pe care n-am reuşit să o obţin.

Aveaţi ceva bani strânşi, cu ce aţi apărut?
Cu nimic. Am vrut să scot o revistă, mi-a venit o idee, am avut o idee clară despre ce fel de revistă vreau să scot, am făcut o echipă…

Spre surprinderea mea, băieţii de la filologie nu erau ceea ce îmi trebuia mie pentru revista asta, pentru că eu voiam să scot o revistă de satiră politică.

Ideea de Caţavencu după o seară la televizor

Toată lumea era însetată de politică la acel moment, nu exista niciun alt subiect de interes la începutul lui ‘90, dar toţi erau nişte încrâncenaţi, nişte serioşi, nişte analitici, nişte profunzi. Eu nu voiam aşa ceva, voiam să abordez dintr-un unghi diferit şi anume să-i băşcălesc, să-i caragializez, pentru că mie aşa mi se părea că se întâmplă atunci.

Într-o seară am văzutla TV “O scrisoare pierdută” în regia lui Ciulei de la Bulandra şi atunci am zis “asta e, Caţavencu trebuie să se cheme”. Aveam nişte prieteni cu care discutam treburile astea, le-am spus a doua zi ideea mea şi au început să se aducă unii pe alţii.

A fost o fluctuaţie fantastică, cred că au trecut sute de oameni pe la Caţavencu, într-un singur an. Toţi au venit cu textuleţe, mai proaste, mai bune, am respins, i-am pus să refacă, am refăcut eu, am tăiat, în sfârşit, aşa s-a întâmplat.

Am vândut televizorul şi am scos revista

De ce Caţavencu?
Este cel mai interesant, cel mai spectaculos, cel mai spumos arhetip de politician din literatura română. Se vorbea despre “un caţavencu”. Ajunsese substantiv comun. E de departe cel mai interesant din tot teatrul lui Caragiale.

Haideţi să ne întoarceam fix la istoria primului număr, cum s-a făcut, cu cine? Aţi pus bani de-o parte, trebuia să plătiţi tipografia...
Nu aveam niciun ban, am vândut un televizor pentru asta. Aveam un televizor Cromatic pe care îl cumpărasem cu banii de la nuntă. Am vândut televizorul şi am scos revista asta.

Doar cu un televizor se putea scoate o revistă?
Da, doar cu un televizor.

Texte bune aveau mai ales Buşcu şi Mihaiu, Vulpe n-a fost niciodată un tip cu umor

Cum i-aţi cunoscut pe Doru Buşcu, pe Liviu Mihaiu şi pe Sorin Vulpe?
Pe Doru Buşcu şi pe Sorin Vulpe (foto) i-a adus într-o zi la mine acasă un coleg de-al meu de facultate. Într-o garsonieră pe lângă Sala Palatului, stăteam în gazdă, eu nefiind din Bucureşti.

Erau interesaţi să scrie, aveau multe calităţi, dar nu agreau acest proiect. Ei voiau să scrie o chestie serioasă, serioasă cu ghilimelele necesare, şi eu mi-am impus punctul de vedere, eu eram cu banii.

Eu am spus că vreau să scot o revistă de satiră politică. De voie, de nevoie, au acceptat, nu le-a plăcut ideea, dar au acceptat şi apoi probabil le-a plăcut, pentru că a doua zi au venit cu nişte texte de-a dreptul bune şi l-au adus şi pe Mihaiu. Texte bune aveau mai ales Buşcu şi Mihaiu, Vulpe n-a fost niciodată un tip cu umor.

Ei erau colegi de facultate şi buni prieteni – ăştia trei – Vulpe, Mihaiu şi Buşcu. Ei au venit şi cu alţii, de pildă cu Răzvan Cucui, care a lucrat şi la mine o perioadă, iar acum este la Kamikaze.

Vă mai aduceţi aminte despre ce erau textele?
Cred că textul lui Mihaiu se numea “Cu cât suntem mai mulţi, cu atât suntem mai culţi”. Textul lui Buşcu nu mi-l amintesc.

Cum aţi făcut cu tehnoredactarea?
Pe atunci nu era ca acum, când totul se făcea pe calculator. Ei scriau textele de mână, iar eu le băteam la maşina de scris. Scrisesem în anii 80 şi mă mişcam bine cu maşina de scris. Ne-am dus la tipografie cu un teanc de texte şi cu nişte caricaturi: “asta e revista noastră”. Atunci se făcea pe plumb, se culegeau textele la linotip. Ne-a ajutat cineva de acolo să punem totul în pagină, s-a făcut totul pe loc.

Radu Mazăre, cel mai bun vânzător

Aţi scos revista. Primul număr. Vă mai amintiţi cum l-aţi vândut, câţi bani aţi scos?
Câţi bani am scos nu-mi amintesc, am scos un tiraj după cât am estimat eu, fără niciun criteriu, din burtă, de 50.000 de exemplare, pe care l-am vândut în prima zi tot noi, în sensul că ne-am dus fiecare cu câteva macarale (pachetele de ziare care ies de la rotativă) din astea în punctele de mare circulaţie din Bucureşti: Gara de Nord, la Universitate, în staţia metrou de la Izvor, Piaţa Victoriei. Primul număr a fost şi scris şi făcut şi vândut tot de noi.

Redactorii erau şi difuzori?
Asta a durat foarte puţin, 2-3 numere, după care au început să apară difuzori, care mai întâi erau persoane fizice, care videau ziare la tarabe.

Cât costa o revistă şi câte pagini avea?
Costa 3 lei şi avea 8 pagini alb-negru, format tabloid. Cel mai bun vânzător la vremea aia, care şi debutase în primul număr din Caţavencu, a fost Radu Mazăre, Primarul Constanţei. El venise la mine cu un text, eu i l-am publicat pentru că era bun, nu era lung, un textuleţ. El a vândut la staţia Izvor şi a vândut cea mai mare cantitate, era foarte activ, făcea reclamă, striga “Hai la Caţavencu!”.

Ceilalţi cum au vândut?
Unii erau mai discreţi. Să vinzi ziare pe trotuar nu era tocmai ce-şi doreau ei, dar aşa s-a întâmplat, plus că am fost ajutaţi de o mulţime de colegi, prieteni, care au făcut acelaşi lucru.

150.000 de lei la primul număr

Aţi ieşit pe plus?
Faceţi socoteala: scăzând nişte comisioane, 50.000 de exemplare înmulţite cu 3 lei, înseamnă 150.000 de lei. Din aceştia trebuie să scădem hârtia, cheltuielile de tipar, oamenii pe care îi plăteam ca pe nişte colaboratori pentru că le-am plătit textele la bucată, plus comisione de difuzare.

Radu Mazăre cât a lucrat acolo?
Radu Mazăre doar a colaborat la acel număr, după câteva zile el a venit la mine cu un coleg de-al lui, Strutinski. El era student la Marină, la Constanţa, şi mi-au zis “uite, noi vrem să scoatem o revistă la Constanţa, ce părere ai, putem oare?”. Eu le-am zis că pot, de ce să nu poată? Astfel ei au scos revista Contrast. De acolo a pornit, astfel şi-a ales Mazăre meseria de ziarist, altfel poate ajungea să navigheze, poate ajungea marinar.

O altă variantă a începutului, pe care am auzit-o din partea caţavencilor, este că primul număr era ceva mai serios şi după ce Nicolae Manolescu a scris o cronică pozitivă la adresa textelor lui Liviu Mihaiu şi ale lui Doru Buşcu aţi hotărât să o orientaţi pe zona aceasta de satiră.
Nu a fost un număr mai serios, a fost un număr mai stângaci scris. Au fost şi texte mai serioase, pentru că era foarte greu în acel moment ca toată lumea să-şi dea seama ce vrem să facem.

Cronica lui Manolescu din România liberă a fost un imbold pentru noi, a fost o mare încurajare, dar nu cronica lui Manolescu ne-a îndreptat pe noi într-o direcţie sau alta. Direcţia era stabilită.

Următoarele numere tot aşa au fost, făcute în garsonieră, vândute la colţ de stradă?
Primele numere cam aşa s-au întâmplat.

Era un fum de nu te mai vedeai dintr-un colţ în altul al camerei, mâncam parizer cu pâine şi făceam revista

Când a devenit o chestie organizată cu sediu?
La mine acasă a fost redacţia primelor numere. La mine acasă, timp de câteva săptămâni, de dimineaţă până noaptea, erau în permanenţă oameni, era un fum de nu te mai vedeai dintr-un colţ în altul al camerei, mâncam parizer cu pâine şi făceam revista.

Vă e dor de perioada aceea?
A fost o perioadă dementă, superbă, a fost poate cea mai interesantă perioadă din viaţa mea. Aş face ulcer, diabet, cine ştie ce alte boli dacă aş mai trăi asta acum.

Cât a durat zăpăceala asta din apartament?
Câteva săptămâni, după care am simţit nevoia să găsesc un spaţiu. Nu mai reuşeam să aerisesc niciodată casa aia, fumul nu ieşea niciodată tot afară, pentru că erau nu ştiu câţi fumători, erau tot timpul ţigări aprinse în cameră. Aşa că am închiriat o casă pe Calea Moşilor 75. Acolo a fost primul sediu oficial. Am stat acolo câteva luni după care ne-am mutat lângă Hanul lui Manuc, actuala Stradă Franceză.

Naşa de căsătorie mi l-a recomandat pe Mircea Toma

La început dintr-o garsonieră făceaţi bani în presă, acum sunt trusturi mari, puternice, în clădiri de birouri şi afacerile sunt pe pierdere...
S-a schimat situaţia. Mai puneţi la socoteală faptul că noi câştigam doar din vânzare, din tiraj, nu exista publicitate, practic, în momentul acela. Ea a apărut foarte târziu şi cu paşi mici s-a dezvoltat piaţa publicităţii.

Cum i-aţi cunoscut pe ceilaţi Caţavenci?
Mircea Toma a veni şi el printre noi, nu mai ştiu cum, dar era de aşteptat pentru că era văr sau cumnat cu naşa mea de căsătorie şi naşa mea mi l-a recomandat “Băi, ia-l pe Toma că e foarte bun şi e exact ce-ti trebuie ţie”. Alţii au venit unii după alţii, aduşi, neaduşi, cu texte în mână, cu caricaturi în mână, pe unii i-am păstrat, pe cei mai mulţi nu, pentru că aveam de unde alege şi era greu să facă faţă pretenţiilor mele.

Dacă tot m-aţi provocat să mă autodenumesc “tatăl lui Caţavencu”: eu am fost tatăl, dar recunosc că Buşcu, Mihaiu, Vulpe, Antonescu, Denis Dinulescu şi toţi ceilalţi au fost mama lui Caţavencu.

După ce am făcut o groază de bani (…) n-am ştiut să-i păstrez şi i-am cheltuit pe tot felul de tâmpenii

Eraţi conştient de puterea pe care o are titlul?
Ce îmi doaream eu atunci era să scot revista fără să-mi pun problema că trebuie să o rentabilizez, să fac bani cu ea, că sunt un patron, sunt un investitor, nu mă vedeam în felul ăsta, eu mă vedea ca un ziarist ca pe un om care vrea să scrie, să impună o poziţie politică.

Treptat am devenit conştient, pentru că ne băga lumea foarte tare în seamă - şi media care atunci se forma şi politicienii -, treptat ne-am dat seama că suntem influenţi. Dar bani mulţi, Caţavencu n-a făcut decât în perioada aceea (1990).

Cam câţi?
Mulţi, foarte mulţi... Chiar nu-mi amintesc, e foarte greu de stabilit câţi au fost, dar nu se punea problema pierderii, atunci profitul era spectaculos.

Din cei 150.000 de lei pe care îi scotea din distribuţie, câti bani rămâneau?
Nu, 150.000 a fost suma brută, nu mai ţin minte cât a rămas.

Rămâneau 20%?
Rămânea mai mult. Era o afacere excepţională şi ăsta este tipul de presă pe care l-am făcut ulterior, numai că ulterior mi-am conştientizat situaţia. După ce am făcut o groază de bani fără să conştientizez, a fost o chestie neprogramată, parcă i-aş fi găsit pe jos, nici n-am ştiut să-i păstrez şi i-am cheltuit pe tot felul de tâmpenii.

Cum ar fi ?
Plăteam colaboratorii foarte bine, erau sute, sute de oameni au trecut în acea perioadă pe la Caţavencu. De pildă, de unde înainte mâncam la autoservire că eram un student, ajunsesem să mănânc la Capşa sau mai ştiu eu unde. Erau o groază de cheltuieli aberante...

Am început să pierd din ce în ce mai mulţi bani, mai ales după ce m-am lansat într-o afacere de difuzare

Vă îmburgheziseţi peste noapte...
Exact. Am început să pierd din ce în ce mai mulţi bani, mai ales după ce m-am lansat într-o afacere de difuzare. Am considerat că eu sunt mai deştept decât alţii şi că pot eu să pun la punct difuzarea din România şi am vrut să fac o mega firmă de difuzare, un fel de Rodipet privat, că Rodipet atunci era de stat.

Am luat nişte publicaţii la vânzare cu nişte contracte proaste, publicaţii care nu s-au vândut şi am rămas cu vagoane de retur, în timp, pentru că asta a durat câteva luni bune. Aşa că m-am trezit cu datorii, m-am trezit cu probleme financiare enorme şi singura mea soluţie a fost să rentabilizez treaba asta. De atunci m-am hotărât eu că sunt patron, sunt investitor şi că trebuie să fac bani. Asta se întâmpla în ’91 şi am găsit soluţii, am început să pregătesc nişte publicaţii vandabile.

Schimbare de macaz, către reviste erotice: Bordel şi SexPress

Ce fel de publicaţii rentabile?
Primele publicaţii pe care puteam eu să le fac atunci, pentru că nu aveam nişte structuri redacţionale paralele în afară de Caţavencu, erau nişte reviste erotice, nu porno, pentru că nu aveau conţinutul acela specific revistelor porno.

Cum se numeau?
Bordel, Sexpres... Şi am scos revistele astea. Între timp m-am certat cu băieţii de la Caţavencu pe tema asta, pentru că ei nu voiau să fie amestecaţi într-o afacere mudară, ei o percepeau la vremea aceea murdară.

Dar ei au apucat să scrie la aceste reviste?
Nu, n-au apucat.

Eu le-am explicat că este soluţia ca să ieşim din situaţia financiară dificilă în care ne aflam, explicaţia mea nu s-a lipit, atunci ei au plecat, eu am rămas... Eu am continuat să scot revista Caţavencu, ei au scos Academia Caţavencu, care a fost o copie. Oricum, Caţavencu a făcut nenumărate copii. În ‘91, la un moment dat, am numărat 11 reviste de satiră politică, în acelaşi moment pe piaţă. Nu era nicio problemă că apare şi al 12-lea titlu, doar că al 12-lea a fost bine făcut şi a prins.

Câteva coperţi memorabile

În momentul de vârf, cam cât vindea Caţavencu?
A vândut peste 300 de mii de exemplare.

Vă mai amintiţi o copertă memorabilă?
Coperţi memorabile au fost multe. O copertă memorabilă a fost una când, după ce Ceauşescu devenise un fel de bau-bau, de nume care nu trebuia pronunţat, Caţavencu a apărut cu poza lui Ceauşescu. Poza aceea memorabilă cu cravata cu potcoave. A fost aşa un mic şoc pentru public. Un şoc şi mai mare a fost când am scos Scânteia, un număr care arăta ca Scânteia, avea titluri în maniera aceea, era redactată oarecum asemănător, doar că dacă citeai până la capăt îţi dădeai seama că nu e chiar Scânteia.

O altă copertă de care îmi amintesc, era o discuţie aprinsă în presă şi la televizor despre modelul economic de urmat, modelul francez, modelul suedez, diverse modele, toată lumea propunea tot felul de modele din diverse ţări. Noi am propus modelul Botswanez şi am ilustrat pe copertă cu moneda naţională Botswaneză.

Nae Caranfil, un an la Caţavencu

Când au fost primele discuţii mai aprinse cu Caţavencii? Când a fost prima ceartă?
N-au fost certuri, n-am ajuns să ne certăm de-adevăratelea, au fost nişte discuţii, pe un ton civilizat, care s-au produs prin toamna lui ‘91, înainte de desprinderea lor.

Dacă atunci când vorbiţi de Caţavenci vă referiţi la băieţii care mai apoi au făcut Academia Caţavencu, este un lucru, pentru că la Caţavencu au fost mult mai mulţi oameni decât aceşti băieţi pe care îi ştim: Denis Dinulescu, Mihai Antonescu, Şerban Comănescu, Felix Rizea, Nae Caranfil, Vali Vasilescu. Nae Caranfil a lucrat la noi timp de mai bine de un an de zile.

Ce făcea el la revistă, care era zona lui?
Scria, era reporter, făcea nişte reportaje, dar mai şi scria texte de autor.

După plecarea Caţavencilor, revista a mai mers vreo jumătate de an în pierdere, în pierdere cruntă pentru ca să-l ţin, să scot jumătate de an revista, după plecarea lor, a trebuit să vând un apartament şi cu banii aceia am scos revista.

După ce am terminat banii m-am hotărât să-l opresc şi să trec la fapte şi să scot reviste rentabile care să mă scoată din datorii, să mă pun pe picioare financiar.