Horia Ghibuţiu despre "scrisul pe pereţi": azi, ca să fii ziarist, trebuie doar să ştii conturile de Facebook ale celebrităţilor

Mulţi dintre noi scriem şi pe “pereţi”, încercând să ne adaptăm noilor vremuri, scrie Horia Ghibuţiu, un jurnalist "tradiţional", invitat la Paginademedia Guest Writers.

"Contemplăm cum se reduce rolul nostru în societate – azi, ca să fii ziarist, trebuie doar să ştii conturile de Facebook, Instagram, Twitter ale politicienilor, sportivilor, celebrităţilor, în general", notează Horia Ghibuţiu.

"Fumam în birou – o informaţie ce se va vădi relevantă în economia acestui articol, vezi mai jos! – când a intrat Petrişor Obae, pentru a-mi spune că pleacă de la Evenimentul zilei, îşi aminteşte Horia Ghibuţiu. "Mă îngrijora însă intenţia lui de a se lansa online, ceea ce părea un business de mare viitor, dar de un prezent destul de nesigur în 2008. Aşa că i-am spus: “Şi unde te duci, Petrişor, să scrii pe pereţi?”.

"Pereţii pe care s-a dus să scrie azi Petrişor sunt “mainstream”, iar presa tipărită a devenit o nişă. Nici măcar cu asta n-am o problemă, ci doar cu caii verzi pe pereţi, apăruţi din cauza faptului că a fost desfiinţată graniţa dintre presa de calitate şi cea populară", scrie Ghibuţiu.

Horia Ghibuţiu şi-a lansat astăzi, pe blogul personal, cartea “Aici era cândva un tilu”. "Volumul" poate fi “răsfoit” începând de astăzi, pe blogul autorului - horiaghibutiu.ro

Guest Writer Horia Ghibuţiu “Petrişor, te duci să scrii pe pereţi?!”

S-a întâmplat într-o zi de vară în care niciun alt subiect n-a concurat, pentru cei din redacţie, ştirea pe care aveam s-o primesc. Fumam în birou – o informaţie ce se va vădi relevantă în economia acestui articol, vezi mai jos! – când a intrat Petrişor Obae, pentru a-mi spune că pleacă de la “Evenimentul zilei”. Petrişor era şeful secţiunii media, o pagină de pionieriat în presa vremii, după ce se remarcase la “Capital” prin interviuri bătăioase, citibile, cu miez, pe care le semna împreună cu unul dintre mulţii scriitori abil camuflaţi în jurnalişti de anvergură, Petre Barbu.

Venea criza, iar noi, asemenea guvernului, habar n-aveam de ea. Cureaua se strânsese un pic, adică nu mai făceam contraoferte generoase ziariştilor care încă mai aveau unde să plece. Dar documentarea rămesese documentare, diurna-diurnă şi munca de teren, adică acolo unde se întâmplau, ba se şi verificau ştirile, muncă de teren.

Mi-a părut rău că Petrişor pleca, scuzată-mi fie vanitatea de jurnalist cărunt, pe “mandatul” meu, de efemer şef al unui ziar influent, cel mai influent pe atunci. Era un gazetar old-school, care începuse să facă presă în perioada romantică ori imediat după terminarea ei, aceea pe care am caracterizat-o în felul următor: “Backspace-ul se numea radieră, Enter-ul, aliniat, iar tastatură n-aveau decât maşinile de scris ale dactilografelor, acele tanti îngăduitoare care îţi băteau textul peste rând cu promisiunea unei ciocolate şi care au fost printre primele supuse extincţiei din vremurile noi, alături de harnicele curiere şi de răbdătoarele centraliste. Pe atunci, scrumierele erau înăuntru şi nu afară, iar titlurile erau titluri, care încăpeau în Probar (un fel de manual de fonturi pe care îl ştiam pe de rost) şi erau culese de fostele lucrătoare de la „Crucea de piatră“, angajate cu de-a sila de comunişti la Casa Scânteii.

Birourile erau birouri şi nu „borcane“ sau nişte măsuţe aşezate în „open space“. Numerele de telefon n-aveau un buton, ci erau lipite pe un fişet, documentarea intra în agende şi nu pe USB-uri, colile de indigo ţineau loc de fotocopiator, zincurile de poze şi „albitura“ (nişte pene metalice subţirele) era pe post de „line spacing“. Iar ziariştii era ziarişti.”

În plus, îi cunoscusem şi soţia lui Petrişor, fuseserăm colegi, astfel încât plecarea lui mă preocupa. Mai mult decât pierderea unui ziarist sadea, mă îngrijora însă intenţia lui de a se lansa online, ceea ce părea un business de mare viitor, dar de un prezent destul de nesigur în 2008. Aşa că i-am spus: “Şi unde te duci, Petrişor, să scrii pe pereţi?”.

După cum vedeţi, Petrişor s-a descurcat, iar visul său virtual e azi un reper – un site de media care face presă de calitate, unde găseşti şi exclusivităţi, şi investigaţii, adică nişte ingrediente care au cam dispărut din bucătăria jurnalistică.

Petrişor şi-a rezolvat problema. Din păcate, noi, cei care am rămas la tipărituri, nu ne-am descurcat atât de bine. La un sfert de veac de la renaşterea presei române, avem tot cam atâtea ziare câte erau înainte de prăbuşirea comunismului: vreo patru gazete de calitate şi unul de sport, căruia îi revine delicata misiune de a salva onoarea tipăriturilor ducând investigaţiile şi subiectele proprii până la capăt.

Mulţi dintre noi scriem şi pe “pereţi”, încercând să ne adaptăm noilor vremuri. Contemplăm cum se reduce rolul nostru în societate – azi, ca să fii ziarist, trebuie doar să ştii conturile de Facebook, Instagram, Twitter ale politicienilor, sportivilor, celebrităţilor, în general. Şi ştirile ţi le iei de-a gata, aşa cum făceau odinioară cei mai tineri jurnalişti aflaţi la munca de jos, adică să le dea o minimă prelucrare ştirilor venite pe fluxul agenţiilor de presă româneşti sau de aiurea.

Ar fi multe de spus despe ce s-a ales de presa de referinţă azi, însă nu-mi place să risipesc nici măcar spaţiul aparent infinit din mediul virtual, aşa că plonjez la concluzie: pereţii pe care s-a dus să scrie azi Petrişor sunt “mainstream”, iar presa tipărită a devenit o nişă. Nici măcar cu asta n-am o problemă, ci doar cu caii verzi pe pereţi, apăruţi din cauza faptului că a fost desfiinţată graniţa dintre presa de calitate şi cea populară. Pot înţelege că, atâta vreme cât accesul e gratuit, n-ar trebui să existe nici graniţe pe Internet. Dar vacarmul ştirilor e atât de mare, că nu mai poţi deosebi ştiri reale de unele false, pe cele care servesc interesul public de cele evident partizane şamd.

“Pereţii” din media de azi încep să semene cu desenele rupestre – oricine poate scrijeli orice şi pare că e nevoie de milenii ca să se descifreze ce-au vrut să transmită autorii. Poate greşesc, dar o culme a progresului, cum e Internetul, ne-a dat ocazia să comunicăm ca primitivii.