Mircea N. Stoian: Mea culpa, fără silicoane

„Da, perioada de televiziune tabloidă mi-o asum, aşa cum îmi asum şi alte momente mai mult sau mai puţin plăcute din viaţă”, spune Mircea N. Stoian, cunoscut publicului larg pentru rolul de asistent al lui Capatos.

„Mi-o asum, dar nu o scuz, aşa cum nu mă scuz ca ascult şi constant Vivaldi şi vremelnic Sandu Ciorbă”, scrie Stoian, invitatul acestei săptămâni la rubrica Guest Writer.

„Îmi asum cu stoicism şi ouăle clocite ale criticilor de pe net, sparte drept în chelia mea lucitoare, şi apelativele cu iz de mere putrezite, şi comenariile cu miros înţepător de amoniac, ce vor urma acestui articol”

O „Mea culpa, fără silicoane”. De Mircea N. Stoian

De vreo câţiva anişori, frumoşi şi dolofani ca un pui de Crevedia, nimerit într-un hambar cu porumb, mă tot bate gândul să mă întorc la presa scrisă. Nu de alta dar, de la distinsa doamnă care vinde mărar în piaţă, la prietenii care mi-au reproşat cu anii, că nu mă mai văd aşa de des la televizor, numele subsemnatului a fost asociat prea mult cu televiziunea de tip tabloid, accentul căzând, cu zgomot, fix pe „Un show păcătos”, emisiunea după care, mulţi dintre cei anterior blagoslovitori cu apelativul „ăla de la Diaconescu” şi-au reconsiderat poziţia numindu-mă vreo patru ani „ Ăla de la Capatos”, pentru ca, întrun final, să înveţe , cu poticneli, numele meu corect, din buletin.

Deseori răsfoitorii revistei Star, de acum un deceniu, deveniţi acum vaşnici videodevoraturi de silicoane şi cancanuri, şi-or aminti că aveam acolo o şi o cronică tv, şi o rubrică numită ”Papagali de ambe sexe”. Şi mai puţini, probabil îşi amintesc şi de faptul că citeau acum vreo două decenii, ba în ZIUA ,ba în alte părţi, ştiri din viaţa culturală a Primei Urbe Naţionale, purtând aceiaş semnătură. Şi poate doar câţiva profesionişti, ştiu că, tot la ZIUA am uns cu vorbe mieroase legătura dintre ziar şi posturile de televiziune, în calitate de responsabil cu comunicarea şi relaţiile cu televiziunile, puţine la vremea aia, ca părul pe coada unei pisici trecută pe la frizer.

Da, perioada de televiziune tabloidă mi-o asum, aşa cum îmi asum şi alte momente mai mult sau mai puţin plăcute din viaţă. Mi-o asum, dar nu o scuz, aşa cum nu mă scuz ca ascult şi constant Vivaldi şi vremelnic Sandu Ciorbă. Dacă ai pus prea multă sare la murături odată, nu înseamnă că vei bea toată viaţa numai zeamă de varză, potroacă de sărată. Îmi asum cu stoicism, şi ouăle clocite ale criticilor de pe net, sparte drept în chelia mea lucitoare, ca un bec cu incandescenţă, şi apleativele cu iz de mere putrezite, şi comenariile cu miros înţepător de amoniac, ce vor urma acestui articol. Greu, dar cu entuziasm, m-am întors la dragostea dintâi, adică la presa scrisă cu vedere spre mass media, oglindă a deopotrivă iubitului şi hulitului, dar etern comentatului vizual (fără audio) surprins în forma sa cea mai săltăreţă.

Pe scurt, uneori voi scrie despre ce se vede la televizor, fără sonor. Voi încerca, atunci când subiectul va fi mustos, ca un butoi cu struguri în efemeră bolboroseală, precum gazele de la tocăniţa de fasole, să trec dincolo de bariera cuvintelor, şi să pun sub lupă, ceea ce eternii adăstători, sau efemerii trecători prin studiourile de televiziune încearcă să ascundă sub preş. O minciună mare, cât cârnatul ăla românesc intrat cu surle, trâmbiţe şi tobe în cartea recordurilor.

Pentru că televiziunea, aşa cu este ea acum şi aşa cum a fost şi va fi mereu, spune de zece ori mai mult cu mâinile şi trupul celor care cuvântă, decât cu vorba şi fapta. Evident, ca praful de pe Calea Griviţei, cu pozele aferente.