FACEM ROMÂNIA BINE. Un text din ziarul şcolii a fost "butonul de start". Profu' de română a simţit "jurnalistul" din ea şi a încurajat-o. Cum spune ea, a fost "omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, m-a scos din tipare şi m-a redat mie."
Acum, Andreea Pavel are propriul ziar. Pe hârtie. Local. L-a pornit de la zero, cu încă un prieten şi se luptă să îl ţină pe piaţă: "E ca un copil dacă vrei. Doar că noi n-avem copii. Avem un ziar", spune Andreea.
Info Sud-Est. Povestea.
Trăim timpurile în care printul scade de la an la an, iar titluri naţionale şi reviste mari se închid. Există însă şi publicaţii care se încăpăţânează să păstreze ziarul sub formă tipărită. Exemplul de azi e cu atât mai rar: vorbim de un ziar local. Este vorba despre publicaţia Info Sud-Est din Constanţa, care încă apare pe tarabe, chiar dacă şi acestea au început să dispară.
„Noi ţinem un print săptămânal, 12 pagini, alb-negru. Alegerea noastră pentru a păstra printul e mai degrabă o chestiune romantică.
Pentru noi, ziarul se numeşte ziar doar dacă există pe print. Dacă nu, e site, portal de ştiri. Noi vrem să avem un ziar. Cât o să mai putem. Problema e că în Constanţa nu a dispărut numai printul, dar au dispărut şi tarabele.”
O publicaţie care a pornit cu „doi oameni şi o maşină” în iulie 2012, pe vremea când Radu Mazăre era "rege" în Constanţa. Andreea Pavel şi Andrei Leonte au pornit proiectul Info Sud-Est, iar în primă fază erau văzuţi drept „nişte puşti care se joacă de-a presa.”
„Oraşul era paralizat într-o amorţeală şi o blazare dezarmante. Pe noi asta ne-a provocat. Aveam 23 de ani şi plecasem din redacţia unde lucram, hotărâtă să pun ultimul meu pariu cu presa. Am zis că dacă merge, bine, dacă nu, asta e, plec din presă.”
Info Sud-Est a tratat de-a lungul timpului subiecte care au produs schimbări vizibile în Constanţa. Unul dintre materiale, un reportaj anchetă despre Palatul Reginei Maria, a venit cu informaţii care au folosit în anchetarea lui Radu Mazăre. O anchetă şi un proces care au dus la condamnarea lui Radu Mazăre la şase ani şi jumătate cu executare, în primă instanţă.
Andreea Pavel a fost Tânărul Jurnalist al Anului 2014 pentru „abordarea documentată a unui subiect nebăgat în seamă de presa centrală - poluarea produsă de lucrările miniere abandonate, pericolul extraordinar pus de iazurile de steril lăsate de autorităţi în voia sorţii”, după cum îşi argumenta juriul decizia.
Povestea ziarului a început mult mai devreme, atunci când Andreea Pavel nu îşi făcuse încă majoratul. Avea 16 ani când a intrat pentru prima dată într-o redacţie, iar diacriticele îi sunau „ca nişte medicamente urgent de luat.”
„Părinţii mei ştiau că sunt la liceu şi că, după liceu, am activităţi extraşcolare, iar doamna redactor-şef de la ziarul unde făceam practică ştia că ai mei sunt de acord cu practica la ziarul ei. A fost prima dată când i-am minţit grosolan pe părinţii mei.”
Aşa a început aventura sa în presă. Părinţii nu îi acceptau pasiunea, iar partea mai grea venea în momentul în care trebuia să le explice cum îşi ocupă timpul liber:
„Tot ce-mi rămânea de făcut era să falsific „aprobările” alor mei. Le spuneam că sunt „la suc, la cafea, cu fetele sau cu altcineva”. Aşa că, în aproape toţi anii de liceu, ai mei mă certau că „stau numai prin cârciumi în loc să învăţ.”
Paginademedia.ro prezintă povestea Andreei Pavel şi a Ziarului Info Sud-Est.
Povestea Andreei Pavel şi a Ziarului Info Sud-Est este parte a proiectului editorial FACEM ROMÂNIA BINE. Într-o perioadă în care aproape „se cântă prohodul” presei, ne propunem să căutăm - şi să prezentăm, în acest proiect, nu “presa care a fost”, ci presa aşa cum trebuie să fie făcută. Şi cum (încă) se mai face. Poveştile unor proiecte media şi ale unor oameni care îşi fac treaba cu respect pentru public şi pentru meserie. Curat.
Un proiect editorial Paginademedia.ro susţinut de MedLife.
Cum supravieţuieşte ziarul Info Sud-Est: „Eu şi colegul meu muncim pe brânci în paralel cu ziarul”
Andreea Pavel: Cât muncim? Habar n-am. Cât vrem noi. Pentru că este suficient să tipărim un singur ziar pentru ca el să continuie să fie pe print. E o chestiune simbolică, romantică, la care noi ţinem foarte mult. Poate părea o aroganţă, dar nu este. E doar ceea ce face diferenţa între un ziar şi un site.
Noi sperăm ca, într-o zi, lumea să se întoarcă la print, la ziar, la hârtia care miroase a ziar şi pe care o răsfoieşti la ceai, cafea, bere, vin, orice, când te relaxezi şi te întrebi: ”Ia uite cum arată un titlu în pagină, ia uite cum au aranjat textul şi ia uite ce poze naşpa sau bune au printat”.
Şi, în condiţiile noastre, tipărirea chiar nu necesită resurse financiare enorme.
Pentru că, aşa cum spuneam, la noi, redactorul şef face şi tehnoredactare, iar directorul face corectură. Aşa poate ne scuzaţi şi greşelile. Asta va fi posibil atâta vreme cât nu ne va pieri entuziasmul şi optimismul.
Apoi, sigur că ne întrebăm de ce se încăpăţânează unele televiziuni să difuzeze emisiuni culturale, chiar dacă ele nu aduc un rating satisfăcător? De ce continuă istoricii să publice cărţi, chiar dacă ele nu se cumpără precum cele în care sunt prezentate reţete culinare? De ce există încă muzee, chiar dacă oamenii care le trec pragul nu le asigură cheltuielile anuale?
Tocmai pentru că există oameni care cred în anumite valori şi se uită spre exemple de bună practică, în speranţa că şi la noi se va schimba ceva, într-o bună zi. Că încăpăţânarea lor va reuşi, poate, să schimbe mentalităţi. În Vest încă se mai tipăresc ziare în sute de mii de exemplare. Şi nu doar în Vest. Uită-te la Polonia, spre exemplu. Mă rog, la partea bună din Polonia...
Paginademedia.ro: Din ce acoperiţi cheltuielile pentru print?
Andreea Pavel: O mică parte din cheltuieli le acoperim din paginile de publicitate pe care reuşim să le monetizăm, publicitate pentru firme private sau anunţuri pentru instituţii publice. Dar cea mai mare parte din finanţări vine din proiectele paralele pe care le face fiecare dintre noi şi din care reuşim să câştigăm bani pe care îi investim în ziar. Proiecte editoriale, culturale, joburi conexe.
Altfel spus, eu şi colegul meu muncim pe brânci în paralel cu ziarul, în diferite proiecte de istorie, cultură etc, unde câştigăm bani pe care îi redirecţionăm către ziar. Asta e partea bună a faptului că am absolvit Istorie sau specializări conexe ale facultăţii. Altfel n-am reuşi.
Şi, în general, orice alţi bani pe care îi câştigăm pe cont propriu, din activităţi conexe, îi direcţionăm către ziar. Pentru că ăsta e proiectul şi visul nostru. E atât de simplu. Ai ceva al tău pe care vrei să îl creşti. E ca un copil dacă vrei. Doar că noi n-avem copii. Avem un ziar.
Iar piaţa de publicitate din Constanţa este ciudată rău. Nu ştiu cum e la Bucureşti, dar în Constanţa ai o plajă foarte îngustă de soluţii pentru finanţare. Există marile firme, care sunt asociate puterii şi de la care dacă iei publicitate îţi umbresc credibilitatea, chiar dacă relaţia contractuală nu îţi impune absolut nimic, şi restul privaţilor, care fug momentan de presă, pentru că îşi imaginează că aici există tot timpul un interes de orişice natură.
Este efectul creat de dictatura care a cuprins Constanţa timp de 15 ani. A răstălmăcit până şi piaţa de publicitate. Sau pe ea în primul rând. Dar sperăm că uşor-uşor lucrurile se vor schimba şi că, prin consecvenţă şi prin calitatea materialelor noastre de presă, vom putea atrage şi finanţări pe măsură.
Planuri de viitor pentru ziar: „Dacă Info Sud-Est n-o să mai poată exista eu n-am ce să mai fac în presă”
Andreea Pavel: Nu mă văd făcând altceva decât scriind. Istorie sau presă, presă sau istorie. În afară de asta, n-am niciun plan de rezervă. Dacă Info Sud-Est n-o să mai poată exista eu n-am ce să mai fac în presă. Cel puţin nu în presa locală.
Ce să fac mai mult în presa locală decât am făcut la propriul meu ziar? Poate doar să rămân colaborator al colegilor mei de la Bucureşti. Dar nu ştiu când şi cum vor arăta zilele alea.
Acum, tot ce îmi doresc este să am materiale tot mai bune şi tot mai de interes pentru cititorii noştri pe care îi respect foarte mult. Pentru simplul fapt că intră pe site zilnic deşi noi nu publicăm zilnic.
Cum a început aventura Andreei Pavel în presă, fără susţinerea părinţilor: „Primul meu text era o ironie grosolană la adresa Bisericii”
Andreea Pavel: Tata nu ar fi acceptat sub nicio formă să mă ştie în practică la vreun ziar. Nu era de acord să fac presă şi credea că aşa ceva nu poate decât să aducă ceva nasol în viaţa mea. Că viaţa de jurnalist e una grea şi urâtă care o să-mi macine nervii, şi psihicul, şi corpul.
Paginademedia.ro: Ce te-a determinat să te apuci de meseria aceasta?
Andreea Pavel: Eu n-am un început standard: ”Visam dintotdeauna să fac asta”, ”Mi-am dorit să fiu jurnalist”, ”Aveam simţ de detectiv şi eram curioasă”. Nici nu voiam, nici nu visam, nici nu mă simţeam vreun detectiv, nimic din toate astea. Dimpotrivă, voiam să fiu actriţă sau militar pe front. Întotdeauna eram pe la extreme. Dar n-a fost să fie nici una, nici alta.
Eram o puştoaică veşnic îndrăgostită, ironică, suficient de tupeistă şi cu o răutate blândă în clasa a IX-a, la Colegiul ”Mircea cel Bătrân”, cel mai elitist liceu din oraş unde învăţam la mate-info. Un soi de ”cei mai wow”.
Şi când a intrat proful de română la prima oră l-am întrebat dacă se simte bine pentru că pare că merge prin clasă de parcă pluteşte. L-a amuzat asta şi a zis că toţi plutim, de fapt, şi că pământul e o iluzie. Închipuie-ţi ce dialog suprarealist a urmat. Apoi, la câteva săptămâni, a venit prima lucrare de control.
Trebuia să scriem despre condiţia omului-gândac din Kafka. Nu mai ştiu ce am scris în lucrare, oricum păreri personale, pentru că proful nu preda, iar eu nu puteam oricum să reproduc după dictare.
Cert e că atunci când a venit cu lucrările corectate, pe a mea a lăsat-o ultima şi mi-a spus că, în viaţa asta, eu o să scriu, că asta e soarta mea. Am râs sfidător şi i-am spus că eu scriu doar bileţele băieţilor.
Profu' de română, omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, m-a scos din tipare şi m-a redat mie
Şi mi-a zis: „Şi cred că le scrii foarte bine. Hai la cercul de jurnalism”. Habar n-aveam ce înseamnă asta, dar m-am opus. Din principiu m-am opus. Mă trăgea într-o zonă pe care nu o cunoşteam şi, oricum, era prima oară când auzeam de la cineva că eu trebuie să scriu.
Tata mă vedea arhitect, doctor, director de bancă, profesor, orice meserie serioasă. Mama nu ştiu ce mă vedea, dar sigur nu jurnalist sau scriitor.
Dar proful a tras de mine până când am fost la cerc o dată. După aceea, m-a chemat la cenaclu.
Primul meu text s-a numit „Cine-mi aprinde o lumânare” şi era o ironie grosolană la adresa Bisericii şi a celor care înjură, păcătuiesc la greu, bârfesc, sunt măcinaţi de răutate şi ură şi ranchiună, dar ”aprind lumânări pentru sănătate şi pace”.
După textul ăsta, proful m-a luat la revista liceului şi a început să îmi spună titluri de cărţi pe care să le citesc, să mă pună să scriu, să citesc, să scriu iar, şi iar, şi iar.
Nu mi-a pus frână niciodată ba, dimpotrivă, m-a învăţat să sap în mine şi să scot tot ce vreau să scot la suprafaţă, să nu-mi fie ruşine cu ce gândesc, cu ce vreau să transmit.
A fost omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, din obiceiuri, din norme, reguli şi tradiţii, m-a scos din tipare şi m-a redat mie.
Scriitura din timpul liceului a fost o veritabilă terapie pentru adolescentul care eram. Mi-a dat voce şi curaj şi în scris mi-am găsit refugiul. De-atunci, n-am mai lăsat pixul jos. Mă rog, n-am mai lăsat tastatura deoparte.
Proful a văzut în mine ce nici măcar eu nu ştiam că există şi a insistat cu o încăpăţânare pentru care îi mulţumesc şi astăzi să scriu.
L-am pierdut vara trecută într-un episod stupid, l-a luat marea, şi de-atunci mă gândesc obsesiv la el când public ceva ce are succes sau citiri mai multe. Proful meu era poetul şi scriitorul Mircea Ţuglea pe care l-am iubit enorm şi care-mi lipseşte cumplit astăzi, când am mai mare nevoie de el.
Paginademedia.ro: Ce susţinere ai avut?
Andreea Pavel: Un singur om m-a susţinut. Florin Anghel. Mi-a fost prof în facultate. După aceea am păstrat legătura şi, când i-am zis că vreau să îmi fac ziar, mi-a pus doar două întrebări: ”Chiar vrei să faci asta?” şi ”O să poţi?” - şi i-am răspuns fără să stau pe gânduri că da. Şi, din momentul ăla, mi-a fost umbră în tot ce am făcut.
El mă aduce cu picioarele pe pământ când încep să zbor prea departe şi tot el îmi dă brânci să zbor atunci când n-am încredere că pot să fac ceva ce se dovedeşte, în cele din urmă, că am putut să fac.
Oricum ar fi, la final, este el. Este omul căruia îi datorez totul, atât în proiectele mele editoriale din istorie, cât şi în cele din presă. Este omul datorită căruia ziarul a rezistat în timp şi a câştigat credibilitate.
Sigur, susţinere am avut şi de la colegul meu, Cristian Andrei Leonte, dar noi ne-am susţinut reciproc când am pornit la drum, deci pe el nu-l pun la socoteală. El avea 22 de ani când i-am zis: ”Hai să ne facem ziar”.
I s-a părut neverosimil dar, totuşi, n-a ezitat o clipă şi cred că asta m-a încurajat mult pentru că, dintre noi doi, el e creierul, el e raţional, echilibrat, realist.
Eu sunt cu intuiţia, cu zvâcul, cu ”This is Sparta!”. În rest, nu ne-a susţinut nimeni altcineva. Am fost noi trei şi Loganul lui Leonte. Pe care l-a primit de la părinţii lui. Le mulţumim pentru asta, Loganul rulz!
Citeşte şi:
Proiectul editorial Paginademedia.ro Facem România bine este susţinut de Medlife
MedLife - am inceput cu un juramant, continuam cu un angajament.
De mai bine de 20 de ani investim in oameni si in tehnologie medicala. Crestem odata cu noile generatii de doctori pentru a atinge cel mai inalt nivel de performanta in actul medical.
Sanatatea este profesia si pasiunea noastra si vrem sa imbunatatim calitatea vietii fiecarui pacient, cu grija, cu atentie si oferind intotdeauna cele mai bune optiuni de tratament.
Am devenit cel mai mare operator privat de servicii medicale* investind constant in oameni si in tehnologie. Si nu ne oprim aici. Pentru ca la MedLife ne-am luat angajamentul sa facem Romania bine.
*conform cifrei de afaceri
Prima parte a interviului acordat de Andreea Pavel pentru Paginademedia.ro, în continuare:
Paginademedia.ro: Trăim timpurile în care printul e aproape pe moarte, se închid publicaţii naţionale şi reviste mari. Voi vă încăpăţânaţi să păstraţi ziarul sub formă tipărită, mai mult un ziar local în print. Cum a apărut Info Sud-Est şi de ce insistaţi să îl vindeţi la tarabe?
Andreea Pavel: Păi, nu insistăm să-l vindem, că ziarul nu se vinde. Nici ziarele locale cu tradiţie de zeci de ani nu se mai vând, ba unele au renunţat între timp la print. Problema e că în Constanţa nu a dispărut numai printul, dar au dispărut şi tarabele.
Mai sunt câteva chioşcuri ”Cuget Liber”, unde distribuim şi noi, şi câteva de la ”Telegraf”, unde nici n-am încercat să distribuim pentru că ele fac parte dintr-un trust apropiat de Mazăre & co. Noi am scris despre gaşca lor, aşa că nu ne-am amăgit că ne-ar fi distribuit vreodată – mai ales că în perioada lor de glorie au interzis distribuirea ziarului ”Ziua de Constanţa” care avea unele articole de opoziţie.
Apoi, spuneai de ziarele şi revistele mari, naţionale, care îşi închid printul. Pentru ei e mult mai greu, au costuri enorme. Ca să ţină un cotidian cu zeci de pagini au nevoie de o armată de oameni şi de câţiva tehnoredactori la care se adaugă costurile enorme ale tipografiei.
Noi ţinem un print săptămânal, 12 pagini, alb-negru. Şi suntem „doi oameni şi o maşină”, cum foarte inspirat ne prezenta la Superscrieri, în 2017, Cristina Lupu de la Centrul pentru Jurnalism Independent.
La noi, redactorul şef face şi tehnoredactare, directorul ziarului dă cu mătura în redacţie şi scrie jumătate de ziar şi tot aşa. Nu e haos, e doar adaptare la condiţiile pe care ni le permitem. Şi alegerea noastră pentru a păstra printul e mai degrabă o chestiune romantică. Pentru noi, ziarul se numeşte ziar doar dacă există pe print. Dacă nu, e site, portal de ştiri etc. Noi vrem să avem un ziar. Cât o să mai putem.
Noi am apărut prima oară exact după alegerile locale din 2012. În 20 iulie 2012 a apărut prima ediţie print şi tot atunci au apărut şi primele materiale pe site. Radu Mazăre şi PSD tocmai câştigaseră alegerile, din nou, fluierând.
Oraşul era paralizat într-o amorţeală şi o blazare dezarmante. Pe noi asta ne-a provocat. Aveam 23 de ani şi plecasem din redacţia unde lucram, hotărâtă să pun ultimul meu pariu cu presa. Am zis că dacă merge, bine, dacă nu, asta e, plec din presă. Nu ştiam exact încotro, dar simţeam că nu am unde să merg altundeva în presa locală, iar presa centrală nu era pentru mine, nu mă motiva să fiu reporter aşa cum îmi vedeam colegii la TV.
Paginademedia.ro: Câţi ani aveai când ai intrat în presă?
Andreea Pavel: N-am intrat eu în presă. A intrat ea în mine şi n-a mai ieşit. Avem 16 ani când s-a întâmplat asta. Atunci am început să public prima oară în presa locală, să învăţ ce sunt alea diacritice, auzeam mereu în redacţie „N-ai scris cu diacritice! Unde sunt diacriticile? De ce nu are diacritice?!”
Se forma un soi de isterie generală în jurul acestor diacritice care îmi sunau aşa ca nişte medicamente urgent de luat. Şi m-a învăţat un coleg, Andrei, să pun nefericitele alea de diacritice. Tot el m-a învăţat să scriu o ştire după un comunicat. Nu mi-a plăcut. Nici azi nu ştiu să scriu o ştire.
Dar ştiu că îmi plăcea atât de mult să fiu într-o redacţie încât trebuia să îi mint pe ai mei. Cred că a fost prima dată când i-am minţit grosolan pe părinţii mei. În sensul că ai mei ştiau că sunt la liceu şi că, după liceu, am activităţi extraşcolare, iar doamna redactor-şef de la ziarul unde făceam practică ştia că ai mei sunt de acord cu practica la ziarul ei.
Tata nu ar fi acceptat sub nicio formă să mă ştie în practică la vreun ziar. Nu era de acord să fac presă şi credea că aşa ceva nu poate decât să aducă ceva nasol în viaţa mea. Că viaţa de jurnalist e una grea şi urâtă care o să-mi macine nervii, şi psihicul, şi corpul, şi tot, că o să fumez şi o să beau multe cafele, că n-o să mănânc când şi ce trebuie, că n-o să mă odihnesc cum se cuvine şi nici nu voia să audă de presă şi jurnalism. Punct.
Pe de altă parte, eu aveam doar 16-17 ani, deci eram minoră rău, când am început să fac practică, iar doamna redactor-şef voia confirmare scrisă că ai mei sunt de acord să lucrez pentru ei. Şi eu ce puteam să fac? Sigur că tot ce-mi rămânea de făcut era să falsific ”aprobările” alor mei. Şi îi spuneam doamnei:
„Tata e în voiaj, mama e la muncă de dimineaţă până seara, dar, iată, v-au trimis scrisoarea asta prin care îşi dau acordul să fac practică la dumneavoastră.”
Cine naiba verifica asta? Mai ales că nu existau Whatasapp, Messenger. Deci cu conducerea ziarului respectiv a fost relativ ok.
Partea mai grea venea când trebuia să le explic alor mei ce fac în timpul liber, în care nu eram acasă. La liceu, fie începeam orele de dimineaţă şi le terminam la prânz, fie le începeam la prânz şi le terminam seara. Dar ce făceam în celealte ore?! Aşa că, acasă, la ai mei, era mereu o isterie generală despre unde, ce, cum, cu cine umblu în orele respective?
Eu eram la muncă, în redacţie sau pe teren şi îmi făceam materialele care a doua zi apăreau în ziar. Doar că alor mei le spuneam că sunt ”la suc, la cafea, cu fetele sau cu altcineva”. Aşa că, în aproape toţi anii de liceu, ai mei mă certau că ”stau numai prin cârciumi în loc să învăţ” şi nu lipsea întrebarea ”Ce o să te faci la Bac?!”.
Şi când le aduceam acasă ziarele unde semnam articole cu numele meu tot nu mă credeau. Spuneau că e coincidenţă de nume sau că râd de ei. În cele din urmă, Bac-ul l-am luat cu 9.73, la mate-info, dar nimeni nu m-a întrebat şi nimănui nu i-a păsat apoi despre asta.
Am intrat la toate facultăţile la care trebuia să intru şi asta nu m-a ajutat cu nimic. Pentru că am urmat doar ce mi-a plăcut: Istoria (presa şi jurnalismul erau deja parte din mine, nici le mai puteam încadra în ceva instituţional cum ar fi fost o facultate). Iar la Istorie am cunoscut nişte oameni care mi-au marcat viaţa definitiv, dar asta e altă poveste. Concluzia e că nota de la Bac n-a contat nici cât un prag de care te-mpiedici ca prostul.
Apoi, la 18 ani, am început să lucrez efectiv într-o redacţie. Ai mei tot n-au fost de acord cu asta. Doar că eu am ales să rămân acolo, cu toate dezavantajele pe care mi le-am asumat, câţiva ani, până când mi-am făcut ziarul meu.
Într-un final, foarte târziu, au acceptat şi ai mei că, asta e, iată că au o fată jurnalist. Iar astăzi ei sunt foarte mândri de asta. Mai ales tata. Tata, cel căruia îi mulţumesc din suflet că s-a împotrivit atât de mult. Altfel nu mi-aş fi dat seama că iubesc meseria asta mai mult decât orice. Şi decât el.
Paginademedia.ro: Ce te-a determinat să te apuci de meseria aceasta?
Andreea Pavel: Eu n-am un început standard: ”Visam dintotdeauna să fac asta”, ”Mi-am dorit să fiu jurnalist”, ”Aveam simţ de detectiv şi eram curioasă”. Nici nu voiam, nici nu visam, nici nu mă simţeam vreun detectiv, nimic din toate astea. Dimpotrivă, voiam să fiu actriţă sau militar pe front. Întotdeauna eram pe la extreme. Dar n-a fost să fie nici una, nici alta. Eram o puştoaică veşnic îndrăgostită, ironică, suficient de tupeistă şi cu o răutate blândă în clasa a IX-a, la Colegiul ”Mircea cel Bătrân”, cel mai elitist liceu din oraş unde învăţam la mate-info. Un soi de ”cei mai wow”.
Şi când a intrat proful de română la prima oră l-am întrebat dacă se simte bine pentru că pare că merge prin clasă de parcă pluteşte. L-a amuzat asta şi a zis că toţi plutim, de fapt, şi că pământul e o iluzie. Închipuie-ţi ce dialog suprarealist a urmat. Apoi, la câteva săptămâni, a venit prima lucrare de control.
Trebuia să scriem despre condiţia omului-gândac din Kafka. Nu mai ştiu ce am scris în lucrare, oricum păreri personale, pentru că proful nu preda, iar eu nu puteam oricum să reproduc după dictare. Cert e că atunci când a venit cu lucrările corectate, pe a mea a lăsat-o ultima şi mi-a spus că, în viaţa asta, eu o să scriu, că asta e soarta mea. Am râs sfidător şi i-am spus că eu scriu doar bileţele băieţilor.
Şi mi-a zis: „Şi cred că le scrii foarte bine. Hai la cercul de jurnalism”. Habar n-aveam ce înseamnă asta, dar m-am opus. Din principiu m-am opus. Mă trăgea într-o zonă pe care nu o cunoşteam şi, oricum, era prima oară când auzeam de la cineva că eu trebuie să scriu. Tata mă vedea arhitect, doctor, director de bancă, profesor, orice meserie serioasă. Mama nu ştiu ce mă vedea, dar sigur nu jurnalist sau scriitor. Dar proful a tras de mine până când am fost la cerc o dată. După aceea, m-a chemat la cenaclu.
Primul meu text s-a numit „Cine-mi aprinde o lumânare” şi era o ironie grosolană la adresa Bisericii şi a celor care înjură, păcătuiesc la greu, bârfesc, sunt măcinaţi de răutate şi ură şi ranchiună, dar ”aprind lumânări pentru sănătate şi pace”. După textul ăsta, proful m-a luat la revista liceului şi a început să îmi spună titluri de cărţi pe care să le citesc, să mă pună să scriu, să citesc, să scriu iar, şi iar, şi iar.
Nu mi-a pus frână niciodată ba, dimpotrivă, m-a învăţat să sap în mine şi să scot tot ce vreau să scot la suprafaţă, să nu-mi fie ruşine cu ce gândesc, cu ce vreau să transmit. A fost omul care m-a scos ca o chiuretă din metehne vechi, din obiceiuri, din norme, reguli şi tradiţii, m-a scos din tipare şi m-a redat mie.
Scriitura din timpul liceului a fost o veritabilă terapie pentru adolescentul care eram. Mi-a dat voce şi curaj şi în scris mi-am găsit refugiul. De-atunci, n-am mai lăsat pixul jos. Mă rog, n-am mai lăsat tastatura deoparte.
Proful a văzut în mine ce nici măcar eu nu ştiam că există şi a insistat cu o încăpăţânare pentru care îi mulţumesc şi astăzi să scriu.
L-am pierdut vara trecută într-un episod stupid, l-a luat marea, şi de-atunci mă gândesc obsesiv la el când public ceva ce are succes sau citiri mai multe. Proful meu era poetul şi scriitorul Mircea Ţuglea pe care l-am iubit enorm şi care-mi lipseşte cumplit astăzi, când am mai mare nevoie de el.
Paginademedia.ro: Ce susţinere ai avut?
Andreea Pavel: Un singur om m-a susţinut. Florin Anghel. Mi-a fost prof în facultate. După aceea am păstrat legătura şi, când i-am zis că vreau să îmi fac ziar, mi-a pus doar două întrebări: ”Chiar vrei să faci asta?” şi ”O să poţi?” - şi i-am răspuns fără să stau pe gânduri că da. Şi, din momentul ăla, mi-a fost umbră în tot ce am făcut.
El mă aduce cu picioarele pe pământ când încep să zbor prea departe şi tot el îmi dă brânci să zbor atunci când n-am încredere că pot să fac ceva ce se dovedeşte, în cele din urmă, că am putut să fac. Oricum ar fi, la final, este el. Este omul căruia îi datorez totul, atât în proiectele mele editoriale din istorie, cât şi în cele din presă. Este omul datorită căruia ziarul a rezistat în timp şi a câştigat credibilitate.
Sigur, susţinere am avut şi de la colegul meu, Cristian Andrei Leonte, dar noi ne-am susţinut reciproc când am pornit la drum, deci pe el nu-l pun la socoteală. El avea 22 de ani când i-am zis: ”Hai să ne facem ziar”.
I s-a părut neverosimil dar, totuşi, n-a ezitat o clipă şi cred că asta m-a încurajat mult pentru că, dintre noi doi, el e creierul, el e raţional, echilibrat, realist.
Eu sunt cu intuiţia, cu zvâcul, cu ”This is Sparta!”. În rest, nu ne-a susţinut nimeni altcineva. Am fost noi trei şi Loganul lui Leonte. Pe care l-a primit de la părinţii lui. Le mulţumim pentru asta, Loganul rulz!
Paginademedia.ro: Cât crezi că va mai supravieţui Info Sud-Est în print?
Andreea Pavel: Habar n-am. Cât vrem noi. Pentru că este suficient să tipărim un singur ziar pentru ca el să continuie să fie pe print. E o chestiune simbolică, romantică, la care noi ţinem foarte mult. Poate părea o aroganţă, dar nu este. E doar ceea ce face diferenţa între un ziar şi un site.
Noi sperăm ca, într-o zi, lumea să se întoarcă la print, la ziar, la hârtia care miroase a ziar şi pe care o răsfoieşti la ceai, cafea, bere, vin, orice, când te relaxezi şi te întrebi: ”Ia uite cum arată un titlu în pagină, ia uite cum au aranjat textul şi ia uite ce poze naşpa sau bune au printat”.
Şi, în condiţiile noastre, tipărirea chiar nu necesită resurse financiare enorme.
Pentru că, aşa cum spuneam, la noi, redactorul şef face şi tehnoredactare, iar directorul face corectură. Aşa poate ne scuzaţi şi greşelile. Asta va fi posibil atâta vreme cât nu ne va pieri entuziasmul şi optimismul.
Apoi, sigur că ne întrebăm de ce se încăpăţânează unele televiziuni să difuzeze emisiuni culturale, chiar dacă ele nu aduc un rating satisfăcător? De ce continuă istoricii să publice cărţi, chiar dacă ele nu se cumpără precum cele în care sunt prezentate reţete culinare? De ce există încă muzee, chiar dacă oamenii care le trec pragul nu le asigură cheltuielile anuale?
Tocmai pentru că există oameni care cred în anumite valori şi se uită spre exemple de bună practică, în speranţa că şi la noi se va schimba ceva, într-o bună zi. Că încăpăţânarea lor va reuşi, poate, să schimbe mentalităţi. În Vest încă se mai tipăresc ziare în sute de mii de exemplare. Şi nu doar în Vest. Uită-te la Polonia, spre exemplu. Mă rog, la partea bună din Polonia...
Paginademedia.ro: Din ce acoperiţi cheltuielile pentru print?
Andreea Pavel: O mică parte din cheltuieli le acoperim din paginile de publicitate pe care reuşim să le monetizăm, publicitate pentru firme private sau anunţuri pentru instituţii publice. Dar cea mai mare parte din finanţări vine din proiectele paralele pe care le face fiecare dintre noi şi din care reuşim să câştigăm bani pe care îi investim în ziar. Proiecte editoriale, culturale, joburi conexe.
Altfel spus, eu şi colegul meu muncim pe brânci în paralel cu ziarul, în diferite proiecte de istorie, cultură etc, unde câştigăm bani pe care îi redirecţionăm către ziar. Asta e partea bună a faptului că am absolvit Istorie sau specializări conexe ale facultăţii. Altfel n-am reuşi.
Şi, în general, orice alţi bani pe care îi câştigăm pe cont propriu, din activităţi conexe, îi direcţionăm către ziar. Pentru că ăsta e proiectul şi visul nostru. E atât de simplu. Ai ceva al tău pe care vrei să îl creşti. E ca un copil dacă vrei. Doar că noi n-avem copii. Avem un ziar.
Iar piaţa de publicitate din Constanţa este ciudată rău. Nu ştiu cum e la Bucureşti, dar în Constanţa ai o plajă foarte îngustă de soluţii pentru finanţare. Există marile firme, care sunt asociate puterii şi de la care dacă iei publicitate îţi umbresc credibilitatea, chiar dacă relaţia contractuală nu îţi impune absolut nimic, şi restul privaţilor, care fug momentan de presă, pentru că îşi imaginează că aici există tot timpul un interes de orişice natură.
Este efectul creat de dictatura care a cuprins Constanţa timp de 15 ani. A răstălmăcit până şi piaţa de publicitate. Sau pe ea în primul rând. Dar sperăm că uşor-uşor lucrurile se vor schimba şi că, prin consecvenţă şi prin calitatea materialelor noastre de presă, vom putea atrage şi finanţări pe măsură.
Paginademedia.ro: Ce planuri aveţi pentru ziar? Există şi soluţii de rezervă?
Andreea Pavel: Nu mă văd făcând altceva decât scriind. Istorie sau presă, presă sau istorie. În afară de asta, n-am niciun plan de rezervă. Dacă Info Sud-Est n-o să mai poată exista eu n-am ce să mai fac în presă. Cel puţin nu în presa locală.
Ce să fac mai mult în presa locală decât am făcut la propriul meu ziar? Poate doar să rămân colaborator al colegilor mei de la Bucureşti. Dar nu ştiu când şi cum vor arăta zilele alea.
Acum, tot ce îmi doresc este să am materiale tot mai bune şi tot mai de interes pentru cititorii noştri pe care îi respect foarte mult. Pentru simplul fapt că intră pe site zilnic deşi noi nu publicăm zilnic.
Paginademedia.ro: Cum ai ajuns la premiul Tânărul Jurnalist al Anului?
Andreea Pavel: Din perioada respectivă îmi amintesc doar două secvenţe: când am văzut anunţul pentru TJA şi când am primit un telefon. Cu anunţul a fost aşa: mi-a scris o prietenă că există concursul ăsta şi mi-a trimis link. Am intrat, am crezut că n-am nicio şansă şi nu ştiu de ce m-am înscris.
După vreo două săptămâni uitasem complet de concursul ăsta şi eram pe drum spre poştă, trimiteam nişte facturi. Şi primesc un telefon:
”Bună, Andreea, poţi veni în 23 noiembrie la Intercontinental?”. I-am zis ”Nu” din principiu. Vocea a insistat că trebuie să particip. Eram în plin atac de panică şi atunci când i-am zis „Bine, vin” şi când am ajuns acolo.
Era în 23 noiembrie 2014. Atunci a început totul, de fapt. Datorită Freedom House, Info Sud-Est, şi noi, de fapt, am ieşit din provincia noastră dragă şi ne-am cunoscut colegii. Pe toţi cu care astăzi colaborăm.
Cristina Guseth şi echipa ei de la Freedom House România ne-a scos, aşa, din provincie, ca o pensetă bine ancorată în realitate, şi ne-a aşezat lângă ai noştri colegi din Bucureşti. Aşa au început colaborările, aşa am început să nu ne mai simţim singuri, aşa am început să avem glas. Aşa v-am cunoscut pe toţi, de fapt.
Autor: Raul Bambu raul.bambupaginademedia.ro
Comentarii