INTERVIUL LUNII. Emanuel Pârvu a dezvăluit, pentru Paginademedia, cum se întâmplă lucrurile în indistria cinematografică autohtonă. „România produce undeva în jur de 15 filme de lungmetraj pe an – vorbesc doar de filmele finanţate de stat. Este greşit, din punctul meu de vedere, să ne raportăm la industria de la Hollywood, pentru că acolo sunt bani privaţi. Banii privaţi înseamnă, din start, un business”, a spus acesta.
Cum stă România la capitolul cinematografie autohtonă? Merge comparaţia dintre industria de film de la noi şi cea de la Hollywood? Cum funcţionează relaţiile regizor-producător, regizor-actor? Am pus toate aceste întrebări, şi multe altele, lui Emanuel Pârvu, regizor, scenarist, actor şi unul dintre iniţiatorii primului program de Masterat de Arta Actorului de Film din România.
Vă oferim „radiografia” sa, realizată pentru Interviul Lunii de la Paginademedia. Veştile sunt bune!
Emanuel Pârvu - Ideile principale despre cum funcţionează industria cinematografică românească
- „Nicăieri în Europa nu există o industrie de cinema à la Hollywood, pentru că Europa funcţionează pe bani de stat.”
- „Este greşit, din punctul meu de vedere, să ne raportăm la industria de la Hollywood, pentru că acolo sunt bani privaţi. Banii privaţi înseamnă, din start, un business.”
- „Oferta noastră de film funcţionează foarte bine din punctul meu de vedere, pentru că, dacă stăm să ne gândim retrospectiv, în ultimii 20 şi ceva de ani, de când a izbucnit noul val românesc, probabil doar Simona Halep şi cu cinema-ul sunt cele care ne-au pus pe harta mondială. Noul val cinematografic românesc este o mişcare de care s-a auzit în toată lumea. A fost o mişcare cinematografică de care se ştia la toate festivalurile.”
- „România produce, cred, undeva în jur de 15 filme de lungmetraj pe an – vorbesc doar de filmele finanţate de stat – şi încă vreo 10-15 pe lângă. De asemenea, produce nişte zeci de filme de scurtmetraj şi cred că produce undeva între 10 şi 20 de coproducţii internaţionale. Noi nu la producţii avem probleme.”
- „Avem probleme la finanţare. Adică CNC-ul se chinuie din toate puterile, pentru că nu are subvenţie de la stat, cum au teatrele. CNC-ul are doar surse de finanţare. Aici văd eu o problemă. Ar trebui ca guvernanţii noştri simpatici să dea nişte bani şi de la buget pentru industria de cinema.”
Emanuel Pârvu, detalii din CV-ul artistic
- S-a născut la 12 februarie 1979.
- Este pasionat de cinematografie din copilărie, pasiune moştenită de la tatăl său, fotograful Emanuel Pârvu - unul dintre primii acreditaţi după 1989 ai unei agenţii foto internaţionale (Reuters), cu care a avut o relaţie foarte specială.
- A început să studieze cinematografie, apoi s-a mutat la Actorie şi a absolvit Arta Actorului la UNATC în 2005, la clasa prof. Gelu Colceag.
- A jucat în numeroase spectacole de teatru, dar a virat către regie de teatru, din nevoia de a monta mai multe piese scrise de el.
- Are în repertoriu şi numeroase roluri de film, în producţii precum „Fix Alert” (2005, regie: Florin Piersic jr.), „Bacalaureat” (2016, regie: Cristian Mungiu), „Pororoca” (2017, regie: Constantin Popescu), „Aniversarea” (2017, regie: Dan Chişu), „5 minute” (2019, regie: Dan Chişu), „Neidentificat” (2020, regie: Bogdan George Apetri), „Miracol (2021, regie: Bogdan George Apetri) etc.
- În 2017 a debutat cu primul lungmetraj de autor, în regia sa, „Meda sau partea mai puţin fericită a lucrurilor”. Cu această producţie a câştigat premiul pentru regie şi cel pentru cel mai bun actor în rol principal (Şerban Pavlu), la Festivalul de Film de la Sarajevo.
- În toamna lui 2022 s-a lansat al doilea său lungmetraj, „Marocco”.
- În toamna lui 2024 este programată premiera celui de-al treilea lungmetraj, intitulat cel mai probabil „3 km”.
Interviul Lunii este un proiect Paginademedia.ro susţinut de Banca Transilvania.
Interviul integral poate fi urmărit pe canalul de YouTube – „Fac farte din echipa care a făcut primul Masterat acreditat de Arta Actorului de Film din România”
Când şi de ce s-a făcut Emanuel Pârvu regizor?
M-am făcut regizor, pentru că aşa a fost conjunctura. N-avea nimeni cine să regizeze o piesă scrisă de mine... Piesele erau scrise şi atunci ele trebuiau regizate, ca să devină spectacole, şi n-avea cine să le regizeze. Şi te faci regizor de nevoie, aşa cum m-am făcut şi scenarist de nevoie, pentru că drepturile de autor erau prea mari.
Şi apoi îţi dai seama că vrei să spui nişte lucruri care crezi că pot fi valabile în universul tău doar într-o anumită formă. Drept dovadă, spectacolele diferite după acelaşi text. Dacă luăm un text de Shakespeare sau de Cehov vedem cât de multe montări diferite există, deşi ele au la bază acelaşi text. În cazul meu, nu spun că dacă ar lua altcineva textul meu sau scenariile scrise de mine n-ar face alte filme... Zic doar că forma în care cred eu în momentul respectiv nu poate fi spusă decât într-un anume fel. Şi atunci am zis să mă fac regizor.
În acest moment eşti şi profesor al primului Masterat de Actorie de Film din România, care a început în 2021 şi este în cadrul Facultăţii de Arte de la Universitatea „Ovidius” din Constanţa.
Este un program făcut cu inima, iniţiat de Adrian Titieni şi de mine. Au fost lucruri pe care le-am făcut împreună de la bun început şi ele au fost întâmpinate cu braţele deschise de Daniela Vitcu, care este decana Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa şi de Radu Niculescu, care este şeful de catedră.
Alături de ei am realizat acest program de studii, pentru că ei s-au ocupat de toată infrastructura, de tot ce ţine de acte. Eu şi domnul Titieni am am început să scriem fişele de disciplină. Deşi este integrat la Constanţa, activăm în Bucureşti, în sediul Sahia de pe Aviatorilor. Facultatea a făcut un parteneriat cu Academia Buftea, care funcţionează acolo.
Mai există undeva în România un astfel de program?
La noi este singurul program de Master acreditat de la o universitate de stat. Exista la UNATC un cursul de Film, pe care tot domnul Titieni şi cu mine îl predam, dar era un modul opţional. Acuma am făcut un program foarte complex, care cuprinde cursuri de Istoria Filmului, Filmologie, Estetică, Casting, Actorie specifică. Adică discutăm strict despre despre film şi aşa cum ar trebui.
Încercăm să prezentăm cât mai multe variante studenţilor, astfel încât ei să-şi aleagă, să caute printr-o introspecţie ceea ce este propriu lor. Pentru că ceea ce merge la domnul Titieni s-ar putea să nu meargă la un anume student sau ceea ce merge la mine s-ar putea să nu meargă la tine şi atunci menirea noastră ca dascăli e în principal să vedem cum putem să prezentăm, cu cât mai multă blândeţe, cât mai multe variante.
Pentru asta am adus mulţi cineaşti în workshop-uri. I-am avut pe Adrian Sitaru, pe Cristi Puiu, pe Corneliu Porumboiu, pe Cristian Mungiu, pe Cristina Bazavan, pe Miruna Berescu. Au venit oameni care sunt importanţi în industria de la noi, pentru a prezenta tot felul de aspecte şi de perspective ale acestei meserii. Nu cred că deţine cineva adevărul în această chestiune. Şi atunci fiecare are o perspectivă. Asta încercăm să facem şi noi la şcoală, să oferim cât mai multe perspective studenţilor, ca ei să vadă care le este drumul.
Până acum doi ani când a început programul iniţiat de voi tranziţia de la actorie de teatru la film se făcea natural. Era o selecţie naturală, dacă se întâmpla ca tinerii actori să primească şansa să lucreze cu camera...
Tinerii de astăzi intră în contact mult mai mult cu camera sau cu orice înseamnă cameră. Că e film, că e serial, că e TikTok, că e facebook, că e instagram, totul se întâmplă azi prin acest filtru. Nu există un contact direct al emiţătorului cu receptorul, aşa cum este la teatru. Acum orice tip de lucru din audio-vizual are legătură cu camera... Şi asta cred că necesită o altă formă de pregătire, e altceva, pentru că este alt mijloc de expresie şi sunt alte feluri de a gândi.
Emanuel Pârvu: „Tinerii de astăzi intră în contact mult mai mult cu camera sau cu orice înseamnă cameră”
Legat tot de calitatea ta de profesor: dacă ai vorbi cu tinerii studenţi, care sunt proaspăt absolvenţi de Actorie, ce le-ai spune că le-ar fi necesar atunci când se întreabă dacă să urmeze sau nu o carieră în cinematografie? Ce întrebări ar trebui să-şi pună înainte de a se prezenta la un astfel de examen, care e ca un fel de casting?
La un astfel de examen, onestitatea este lucrul care este primordial. Acolo este esenţial să vezi adevărul, să-i vezi adevărul în ochi, să vezi adevărul în glas, să-l simţi, să nu încerce să-ţi vândă personaje şi gogoşi. Personajele sunt pe foaie. Cine se uită pe ecran, la un film, sau şi atunci când vede un spectacol la teatru vede nişte oameni care se nasc când s-a deschis negrul acela de pe ecran.
Spectatorul vede un om, nu o figurină... Apoi, cât de real e omul acela ţine de nivelul de actorie. De aceea cred că onestitatea este bagajul necesar. Examenul la noi este un colocviu pe film şi atunci drumul va fi foarte greu cu cineva care a văzut doar „Terminator”...
Ce ne poţi spune despre industria de film din România? Cum este ea faţă de cea de la Hollywood?
Nicăieri în Europa nu există o industrie de cinema a la Hollywood, pentru că Europa funcţionează pe bani de stat, se bazează pe centrele naţionale ale cinematografiei, pe programele Eurimages, pe programele creative. Europa funcţionează, în general, pe bani de stat. Este greşit, din punctul meu de vedere, să ne raportăm la industria de la Hollywood, pentru că acolo sunt bani privaţi. Banii privaţi înseamnă, din start, un business. America nu face filme cu bani de la stat, aşa cum e nu doar la noi, ci în toată Europa.
Noi cred că ar trebui să ne raportăm la ce se întâmplă în ţări precum Ungaria, Cehia, Serbia, Polonia, adică să ne raportăm la ţările din jurul nostru. Raportarea la Hollywood nu e corectă, aşa cu nu putem compara o maşină de Formula 1 cu una normală. Este cea mai scumpă maşină pe patru roţi, este cea mai bună, dar dacă intră într-o cursă pe un deal sau la munte, vine unul cu o Lada Niva şi maşina de Formula 1 nu face nici un metru. Americanii fac foarte multe filme şi bravo lor. Eu nu sunt nici un fan, dar nu sunt nici un acuzator al industriei americane de cinematografie.
Cum se întâmplă lucrurile în industria din România?
Din punctul meu de vedere, se desfăşoară foarte bine. Raportat la tipul de consum de la noi. Şi asta pentru că, uneori, producţia noastră de film este mult mai mare decât cererea. Oferta noastră de film funcţionează foarte bine din punctul meu de vedere, pentru că, dacă stăm să ne gândim retrospectiv, în ultimii 20 şi ceva de ani, de când a izbucnit noul val românesc, probabil doar Simona Halep şi cu cinemaul sunt cele care ne-au pus pe harta mondială.
Noul val cinematografic românesc este o mişcare de care s-a auzit în toată lumea. A fost o mişcare cinematografică pe care de care se ştia la toate festivalurile. De aceea spun că cinemaul de la noi se mişcă foarte bine. Faptul că sunt probleme cu rebate-ul, că sunt probleme la producţie, asta da, dar unde nu sunt?! Numai cine nu munceşte nu greşeşte.
Cred că avem un Centru Naţional al Cinematografiei foarte bine pus la punct. Evident că există o lege din 2005 unde ar mai trebui discutat. România produce, cred, undeva în jur de 15 filme de lungmetraj pe an – vorbesc doar de filmele finanţate de stat – şi încă vreo 10-15 pe lângă. De asemenea, produce nişte zeci de filme de scurtmetraj şi cred că produce undeva între 10 şi 20 de coproducţii internaţionale.
Noi nu la producţii avem probleme. Avem probleme la finanţare. Adică CNC-ul se chinuie din toate puterile, pentru că nu are subvenţie de la stat, cum au teatrele. CNC-ul are doar surse de finanţare. Aici văd eu o problemă. Ar trebui ca guvernanţii noştri simpatici să dea nişte bani şi de la buget pentru industria de cinema.
Emanuel Pârvu: „Oamenii care fac film sunt la mâna reţelei de distribuţie din mall-uri”
Şi face cineva mişcări în acest sens, mai mult decât o discuţie într-un interviu cu acesta?
Să fac tot timpul, toată lumea trage clopotele peste tot, dar nu prea se întâmplă ceva...
Şi atunci...?!
Cred că avem foarte mulţi producători buni – sunt şi producători deja consacraţi, şi producători care vin din spate –, sunt şi festivaluri foarte puternice recunoscute internaţional... Cum spuneam, lucrurile se întâmplă din punctul meu de vedere foarte bine. Noi avem probleme la RADEF, la sistemul de distribuţie a filmelor, care este în insolvenţă, în faliment.
Şi atunci, practic, oamenii care fac film sunt la mâna reţelei de distribuţie din mall-uri. Cred că noi avem probleme la tarabă, pentru că noi avem produsele, dar nu prea avem unde să le expunem. Şi ajungi să le expui ca la talcioc, pe jos, nu mai ai şi tu o masă a ta...
Apropo, care sunt locurile din Bucureşti sau din ţară, pentru că înţeleg că nu sunt sălile de cinema din mall-uri, unde îţi place foarte mult să vezi filmele tale sau să vezi filme?
În primul rând, la festivalul Anonimul, în acea parcare uriaşă, pentru că acolo, sub cerul liber, sunt 4.000 de oameni care aleg sau nu să se uite la film. Acesta este cel mai bun barometru pe care îl ştiu, pentru că acolo nu e cu intrare. Publicul decide toată chestiunea. Şi are de ales între film şi celelalte tentaţii de acolo, care sunt foarte multe şi foarte mari – ai marea, ai muzica, ai femei frumoase sau bărbaţi frumoşi, ai vin, bere, rom. Şi întotdeauna pe perioada desfăşurării festivalului sunt perseidele. Aşadar, nu te ţine nimic să stai la film. Au fost filme de la care oamenii au plecat şi n-au avut absolut nici o jenă. Ediţia care urmează, în august, a festivalului Anonimul împlineşte 20 de ani
Cum se nasc filmele tale. Bănuiesc că faci mai întâi un scurtmetraj...
Nu, mai întâi am scris lungmetrajul, aşa fac de obicei, după care scot anumite secvenţe şi fac un scurtmetru. Ca să selecteze aceste secvenţe pentru scurtmetraj mă întreb cum aş putea să spun aceeaşi poveste într-un sfert de oră. Şi iau aceste secvenţe, le modific un pic şi încerc anumite tipuri de filmare. Iar asta mă ajută foarte mult, pentru că văd cum nu vreau să filmez. Adică văd scurtul şi zic... ok, deci aşa nu va funcţiona.
Şi când a început să germineze primul tău film, Meda?
Povestea din Meda a stat de ceva timp cu mine şi a pornit din faptul că am luat la CNC, eu la Debut, şi Radu Jude la Consacraţi, pentru un scenariu făcut după aceeaşi carte. Nu ştiam nici unul despre celălalt, fireşte... Şi am considerat că e foarte dificil să mergi la drum alături de cineva care este deja consacrat în această chestie, să scoţi exact acelaşi film. Şi atunci am renunţat la concursul CNC câştigat, am dat banii înapoi şi am renunţat la filmul ăla. Îl am şi acum, scenariul e tot în sertar, stă bine mersi acolo. Probabil o să-l facem, la un moment dat... Dar atunci am luat-o de la zero şi am scris alt scenariu... Am început cu un film independent.
Iar al doilea film, Marocco/Mikado, a avut premiera anul trecut, în octombrie.
Da, dar mai întâi a avut premieră mondială la Festivalul San Sebastian. Este un film realizat în plină pandemie...
Emanuel Pârvu: „Nu mă interesează orice fel de spectator”
Care sunt marile satisfacţii pe care ţi le-a adus acest film? Atât în lucru la el, cât şi după aceea, la întâlnirea cu publicul...
Cred că orice orice film care este măcar aproape de ceea ce ai avut în cap este o bucurie. În ceea ce priveşte publicul, recunosc, am o genă extrem de egoistă şi nu mă interesează orice fel de spectator. Am văzut oameni care aveau legături emoţionale cu mine, legături de rudenie, şi atunci când au venit la Meda, care e un film mult mai dificil decât Marocco, din punct de vedere stilistic şi estetic, pentru că e mai greu de suportat, e filmat cu totul altfel, are alt ritm, acei oameni au dormit în sală. Erau acolo doar pentru că erau rude de-ale mele. Aşa că recunosc, cu toată smerenia, că nu mă interesează orice fel de public. Mă interesează să spun nişte poveşti care nu mă interesează dacă sunt pe placul publicului.
Acum pregăteşti al treilea film... Şi înţeleg că toate filmele tale de până acum au un numitor comun: familia. Familia este ceva definitoriu şi pentru tine, nu?
Da, pentru că legătura dintre copil şi părintele său este, cred, cea mai puternică legătură din câte există. Nu cred că există alt tip de dragoste mai puternică decât asta. La Meda era o familie făcută doar dintr-un tată şi un copil adoptat. La Marocco familia este alcătuită din tată, fiică şi o mamă, cu ghilimele de rigoare, adoptată, pentru că nu e cea naturală, iar acum, la cel de-al treilea film o să avem familia completă.
Şi toate poveştile sunt inspirate din viaţa ta?
Da, toate sunt luate din adiacentul vieţii mele, nu neapărat din viaţa mea, dar sigur din oamenii pe care îi ştiu, pe care i-am avut sub observaţie ani mulţi. Pentru acest film, primele gânduri le-am avut, cred, dinainte de Meda. După aia, după ce am terminat de filmat Meda, m-am întâlnit cu Alex Popa şi am avut o discuţie. Eram într-o perioadă în care nu puteam să scriu singur şi am povestit, am hotărât să lucrăm împreună (pentru Marocco, n.r.), ne-am întâlnit nişte luni bune până am construit o structură. După ce el a scris textul, eu am ajuns la fimare cu a 42-a variantă de scenariu.
De ce se ajunge la acest număr uriaş de variante de scenariu?
Se întâmplă, pentru că pot apărea alte personaje sau secvenţele trebuie rescrise în funcţie de spaţiu. Acum, pentru al treilea film, 3 km, am scris mai puţin, am intrat în pre-producţie cu a 13-a variantă. Probabil până la final o să mai fie modificări, dar n-o să mai ajung chiar la suma aia.
Emanuel Pârvu: „Este esenţial să dai casting-uri”
Aşa eşti ca scenarist... Dar cum este Emanuel Pârvu ca actor?
Încerc să ofer regizorului tot ceea ce ştiu că am şi eu nevoie de la actori atunci când sunt regizor. Îmi este foarte greu să învăţ textul, să-l învăţ după standardele mele, nu doar să-l ştiu. De memorat îl memorez în două zile. Problema este cum să faci ca textul să fie al tău. Nu să pară al tău, ci să fie al tău. Cât timp îţi ia? Cât poţi să schimbi? Poţi să pui o conjuncţie sau o prepoziţie de la tine? Şi pentru asta cer mereu voie, întotdeauna mă consult cu regizorul... Şi îmi descopăr limitele, de fiecare dată. Adică ţin foarte mult cont de limitele mele. Pentru că nu vreau să promit lucruri în gol regizorului, ca pe urmă să ne trezim la filmare că de fapt nu e aşa...
Te mai duci la casting-uri?
Da, cum să nu?! Este esenţial să dai casting-uri. Chiar am avut discuţia asta cu un actor pe care l-am chemat la casting, iar el a refuzat să vină. Faptul că cineva te cheamă la casting este din start o confirmare că te consideră bun, dar e nevoie de casting ca să vadă dacă eşti potrivit sau nu pentru rolul ăla.
Ce ar fi important pentru actorii care nu au mai făcut film să ştie despre cum se lucrează?
La filmări, cred, actorii trebuie să fie nişte atleţi. Pentru că actoria se aseamănă foarte mult cu sportul, din punctul meu de vedere. E un cantonament acolo, nu mergem să ne plimbăm plin parc. Trebuie să rezişti în jur de 12 sau chiar 13 ore, câteodată, la nişte condiţii care s-ar putea să nu fie chiar cele mai plăcute. Ori să fie prea cald, ori să fie prea frig... Şi nu e ca la un scurtmetraj, unde se lucrează una, două sau trei zile. Sunt zeci de zile...
Aşa, mai spune-mi, ca să-mi dau seama şi cum este Emanuel Pârvu ca regizor.
Cred că sunt foarte blând că oamenii, dar nu pot lăsa lucrurile să treacă dacă nu sunt mulţumit. Şi cred că actorii suferă de chestia asta, pentru că trag extrem de mult. Dar pe mine mă enervează actoria cusută cu aţă albă. Pentru asta şi fac multe repetiţii înainte de filmări, dar fac, dacă este nevoie, şi multe duble. Pentru că necesită un timp ca actorul să se acomodeze cu atmosfera de la filmări, cu lumea care mişcă în jurul lui, la lumini, la sunet, la machiaj. Şi acest obişnuit durează câteodată o oră, două, trei, cinci, şi zece câteodată. Şi s-ar putea ca abia la sfârşitul programului să-ţi iasă ceva, când în sfârşit creierul actorului a asimilat totul.
Eşti pasionat de metodele de actorie. Ai şi scris despre asta. Ai şi un îndrumar de scenaristică, dar ai lansat recent şi unul de actorie.
Da, este a patra mea carte, „Metafizică şi concret în Arta Actorului”. Este rod al unor discuţii cu Adrian Titieni, cu Andi Vasluianu şi cu Ruxandra Ghiţescu.
Autor: Anca Bejan anca.bejanpaginademedia.ro
