„Le-am demonstrat că îi pot învinge cu propriile lor arme”, spune Robert Turcescu despre contraatacul pe care l-a avut la adresa celor de la Click. Robert Turcescu a răspândit pe Twitter şi Facebook “informaţii” despre o presupusă amantă a lui Dinu Patriciu, după ce ziarul Click a publicat un articol, cu informaţii false, despre relaţia jurnalistului cu Oana Sârbu.

Într-un interviu acordat Paginademedia.ro (pe care îl publicăm în două părţi) jurnalistul îşi justifică replica şi vorbeşte despre cum se inventează ştirile, despre tabloide, dar şi despre responsabilitatea ziariştilor.

Turcescu:

"Am vrut să găsesc o altfel de metodă, mi s-a părut că trebuie să existe şi altfel de metode, nu să câştigi, să le arăţi, pur şi simplu, cum e să scrie cineva nişte măscări, nişte chestii, inventate din burtă, despre ei. Sigur că în situaţia aceasta unicul pe care a trebuit să-l aleg a fost Patriciu, pentru că era personajul cu cea mai mare notorietate. (...) În momentul în care domnul Patriciu s-a trezit cu ştiri de genul acesta, inventate, în faţă, probabil că a avut un frison."

[audio:clickscuze922.mp3]

Din interviu:

• În momentul în care lucrurile erau realmente scoase din burtă, adică nu aveau nici măcar, ca în legende, un sâmbure de adevăr, am considerat că este cazul să le dau o replică.

• Nu mă consider o victimă pentru că statutul de victimă nu pot să mi-l însuşesc niciodată. Unii mi-au spus “vai ce urât”, „v-aţi coborât la nivelul lor”. Nu zău? Eu cred că în momentul de faţă România trebuie să scape de două categorii de indivizi. E vorba de laşi şi de ipocriţi.

• În momentul în care Turcescu a început să împrăştie ştiri despre “amanta”, cu ghilimele de rigoare, bineînţeles, lumea a făcut ochii mari. Dacă nu eram Turcescu şi eram Gheorghe Turcu din dealul cu flori, n-ar fi avut un astfel de impact.

• Faptul că şi-au cerut scuze cei de la Click, a fost tocmai pentru că le-am demonstrat că pot să îi înving cu propriile lor arme.

• Sunt foarte mulţi care zic “păi nu rezolvi, domne’, nimic dacă dai un drept la replică, ba, mai mult decât atât, atragi şi mai multă atenţie asupra ta în legătură cu chestiunea respectivă”. Îmi pare rău, e genul de filosofie care le-a dat acestor personaje, care scot din burtă tot felul de ştiri despre oameni publici, o putere extraordinară, aceea de a inventa orice fără să aibă niciun fel de teamă că ar putea fi, într-un fel sau altul, sancţionaţi.

• Noi nu mai suntem o breaslă. (...) Cultura profesională jurnalistică din România se reduce la un soi de clacă, bârfă şi, din când în când răzbunări ale unor lucrători din presă, la comanda mogulilor sau la comanda unor interese financiare, răzbunări asupra unor personaje publice, asupra guvernului, asupra candidaţilor la preşedinţie s.a.

• Pe de o parte există genul acesta de lucrători în redacţie, nişte indivizi lipsiţi de cele mai elementare informaţii despre modul în care trebuie practicată meseria de jurnalist, pe de alta există şi o serie de “paţachine” ale vieţii publice. (...) Este vorba despre nişte indivizi care vor să facă un spectacol public din cele mai intime zone ale vieţii lor personale.

INTERVIUL, PE LARG:

BAKGROUND: Sâmbătă, Click a publicat un articol despre cum s-au cunoscut Robert Turcescu şi Oana Sârbu, citând “apropiaţi” ai cuplului. Un material inventat “din burtă”, spune Turcescu. Ca urmare, jurnalistul a contraatacat pe Twitter şi pe Facebook cu aceeaşi monedă, răspândind “informaţii” despre o amantă a lui Dinu Patriciu şi despre "divorţul" directorului editorial de la Adevărul Holding, Adrian Halpert. Replica lui Turcescu a avut efect. Duminică, ziarul Click şi-a prezentat scuze.

CARMEN ANDRONACHE: Click şi-a pus cenunşă în cap, e asta suficient?
ROBERT TURCESCU: Este o premieră ce s-a întâmplat în scandalul acesta, care m-a avut pe mine ca subiect principal. În acelaşi timp, cred că metehnele de genul acesta, şi anume inventarea ştirilor din burtă, sunt atât de înrădăcinate în „cultura” unor ziare şi reviste, încât nu cred că ne aflăm în faţa ultimului incident de acest gen. Nici măcar în ceea ce priveşte ziarul Click.

Există o specie de lucrători în redacţie, pentru că refuz să îi numesc jurnalişti, în ziarele sau reviste de natură tabloidă, care probabil se aşează pur şi simplu la masa de scris şi se gândesc fie privind la o fotografie făcută de paparazzii, fie privind în gol, se gândesc ce să inventeze despre unii oameni publici din România.
Aici problema are două faţete. Pe de o parte există genul acesta de lucrători în redacţie, nişte indivizi lipsiţi de cele mai elementare informaţii despre modul în care trebuie practicată meseria de jurnalist, pe de alta există şi o serie de “paţachine” ale vieţii publice şi în această categorie aş introduce şi bărbaţi şi femei. Este vorba despre nişte indivizi care vor să facă un spectacol public din cele mai intime zone ale vieţii lor personale. Aceasta fiind, de altfel, singura variantă de a deveni subiectul unor articole de presă.

Ai spus mai devreme că nu te consideri o victimă, să înţeleg că nu te-a afectat prea tare ce-a scris Click?
Pe mine trebuie să mă înţelegi cu o chestiune. Eu nu pot să-mi asum în viaţa mea statutul de victimă pentru că eu sunt un individ care luptă pentru drepturile lui. Prin urmare, în momenul în care simt că se sare calul în ceea ce mă priveşte, încerc să găsesc o metodă prin care să dau o replică unor astfel de chestiuni. Nu reacţionez la orice fel de articol de ziar.

Am citit de-a lungul anilor o groază de tâmpenii care nu aveau nicio legătură cu realitatea, în ceea ce mă priveşte. Pe unele dintre ele le-am considerat benigne, pe altele “hai treacă de la mine”, dar în momentul în care lucrurile erau realmente scoase din burtă, adică nu aveau nici măcar, ca în legende, un sâmbure de adevăr, am considerat că este cazul să le dau o replică. Şi le-am dat-o folosindu-mă, cum spuneam, de contul de Facebook şi de Twitter.

Nu mă consider o victimă pentru că statutul de victimă nu pot să mi-l însuşesc niciodată. Unii mi-au spus “vai ce urât”, „v-aţi coborât la nivelul lor”. Nu zău? Eu cred că în momentul de faţă România trebuie să scape de două categorii de indivizi. E vorba de laşi şi de ipocriţi.

Românul e laş, nu are curajul să iasă la bătaie nici când vine vorba de imaginea lui personală şi mai e şi ipocrit. Pe de o parte, unii spun “vai, nu ne place presa mondenă, ce mizerii de emisiuni se dau la televizor, ce mizerii de tabloide poţi să citeşti în presa mondenă” şi pe de altă parte se duc şi dau banii fix pe ziarele tabloide şi exact la programele cu emisiuni tabloide se uită. Aşa că avem o naţie alcătuită, în majoritate, din laşi şi ipocriţi. O spun cu tărie, este o constatare făcută în 17 ani de meserie, iar laşii şi ipocriţii, din nefericire, sunt mulţi şi în presa din România.

Le-am demonstrat că pot să îi înving cu propriile lor arme

Cum spală nişte scuze, afişate în coloana unui ziar, o imagine publică pătată?
Eu nu am nevoie să-mi fie spălată imaginea de ziarul Click. Sunt un ziarist nimerit, la un moment dat, în ceea ce înseamnă zona asta, haide să spunem, mondenă. Spun nimerit pentru că n-am căutat-o niciodată. Nu cred că m-a văzut cineva făcând paradă de aspecte intime ale vieţii mele. Prin urmare, nu trebuie să-mi spele nimeni imaginea. Eu doar m-am enervat de data asta.

Faptul că şi-au cerut scuze cei de la Click, a fost tocmai pentru că le-am demonstrat că pot să îi înving cu propriile lor arme. Este o metodă. Sunt convins că dacă nu aveam 5.000 de prieteni pe Facebook şi 3.500 de urmăritori pe Twitter şi n-aş fi fost Robert Turcescu, adică n-aş fi beneficiat de avantajul notorietăţii create în timp, de apariţiile de la televiziune, mai ales, nu ar fi avut efect această acţiune.

În momentul în care Turcescu a început să împrăştie ştiri despre “amanta”, cu ghilimele de rigoare, bineînţeles, lumea a făcut ochii mari. Dacă nu eram Turcescu şi eram Gheorghe Turcu din dealul cu flori, n-ar fi avut un astfel de impact. E trist, e cât se poate de clar!

Cred că sunt mulţi oameni care au un capital de imagine destul de mare şi, în mod inexplicabil pentru mine, se lasă terfeliţi de astfel de ziare. Pentru mine este inexplicabil de ce nu recurg la o metodă de a se apăra. Aici mă refer la dat în judecată, la felul în care am reacţionat eu în urmă cu câteva zile, la drept la replică s.a. Mulţi spun “lasă, domne’, lasă”…

Mai e şi o filosofie păcătoasă în zona asta. Sunt foarte mulţi care zic “păi nu rezolvi, domne’, nimic dacă dai un drept la replică, ba, mai mult decât atât, atragi şi mai multă atenţie asupra ta în legătură cu chestiunea respectivă”. Îmi pare rău, e genul de filosofie care le-a dat acestor personaje, care scot din burtă tot felul de ştiri despre oameni publici, o putere extraordinară, aceea de a inventa orice fără să aibă niciun fel de teamă că ar putea fi, într-un fel sau altul, sancţionaţi.

Noi nu mai suntem o breaslă

Să înţeleg că acesta este motivul pentru care ai ales să duci o luptă de aceste fel şi nu una în instanţă?
Andreea Marin s-a chinuit cinci ani de zile ca că obţină o sentinţă favorabilă în procesul respectiv, mai am exemple de colegi şi oameni politici, care fie nu au reuşit să câştige absolut nimic, fie câştigul a venit undeva după 5-6 ani, când deja lucrurile erau atât de vechi, erau uitate, încât repararea imaginii publice prin procesul câştigat, chiar că nu mai putea avea loc.

Am vrut să găsesc o altfel de metodă, mi s-a părut că trebuie să existe şi altfel de metode, nu să câştigi, să le arăţi, pur şi simplu, cum e să scrie cineva nişte măscări, nişte chestii, inventate din burtă, despre ei. Sigur că în situaţia aceasta unicul pe care a trebuit să-l aleg a fost Patriciu, pentru că era personajul cu cea mai mare notorietate. Dacă scriam despre redactorul şef sau despre fătuca aia care a publicat ştirea respectivă, nu ştia nimeni. Era o chestiune care nu i-ar fi atins absolut deloc. În momentul în care domnul Patriciu s-a trezit cu ştiri de genul acesta, inventate, în faţă, probabil că a avut un frison.

Cum altfel te poţi apăra de atacuri din presă la propria imagine?
Dacă ar fi să răspund la modul idealist, cred că breasla jurnaliştilor din România ar trebui să facă ceva. Constat cu amărăciune, însă, că noi nu mai avem articulaţiile, şi-aşa şubrede, pe care le-am avut, poate, în urmă cu 10 ani. Noi nu mai suntem o breaslă. În momentul de faţă, în România, statutul acesta de ziarist este din ce în ce mai diluat şi aproape inexistent.

O spun cu amărăciune. Eu unul, în momentul de faţă, nu ştiu dacă mai pot citi în vreun ziar din România un material jurnalistic interesant. Îmi pare rău că trebuie să spun asta. Cultura profesională jurnalistică din România se reduce la un soi de clacă, bârfă şi, din când în când răzbunări ale unor lucrători din presă, la comanda mogulilor sau la comanda unor interese financiare, răzbunări asupra unor personaje publice, asupra guvernului, asupra candidaţilor la preşedinţie s.a. Cam la asta se rezumă tot ceea ce înseamnă “întreprinderea lucrativă numită presă”, cum îi spune Cristian Tudor Popescu.